Dincolo de ambiguitatea lexicală, formula „Eu şi scalpul meu ne simţim liberi...“, dintr-un clip publicitar des difuzat de posturile noastre de televiziune, conţine încă o formulare discutabilă: personificarea unei părţi a corpului şi asocierea ei cu întregul e un abuz semantic şi logic.
În explicaţiile lingvistice, se invocă uneori o presupusă tendinţă de evitare a omonimiei, care ar explica preferinţa unei limbi (mai exact, a vorbitorilor ei) pentru anumite forme şi respingerea altora. Ipoteza, în principiu verosimilă, e contrazisă foarte des de evoluţiile reale ale limbii.
Există cuvinte emblematice, care au capacitatea de a evoca – nu doar prin sens, prin obiectul desemnat, ci şi prin forma lor lingvistică – o epocă, un spaţiu, o categorie socială. Din această categorie ar putea face parte şi mileu; de aceea, probabil, e greu ca forma în uz să fie pretutindeni înlocuită de cea recomandată de norme, milieu.
Termenii lozincă şi slogan ilustrau perfect, în presa românească de acum cîteva decenii, polarizarea produsă de maniheismul ideologic, fenomen pe care l-a descris Françoise Thom în Limba de lemn: împărţirea cuvintelor în bune şi rele, în cuvintele noastre şi cele ale duşmanului.
Într-o recentă conferinţă ţinută în faţa publicului bucureştean, celebrul lingvist David Crystal şi-a prezentat o carte publicată în 2011 – The story of English in 100 words –, explicînd cum a ales cuvintele reprezentative de la care să poată reconstrui o istorie culturală (şi subiectivă) a limbii engleze.
Buletinele meteorologice de acum mai bine de un secol seamănă surprinzător de mult cu cele de azi. Numite Buletine atmosferice, emise de pe la 1884 de Institutul (iniţial Observatorul) Meteorologic din Bucureşti, acestea erau publicate în Monitorul oficial (MO) şi în mai multe dintre ziarele vremii.
Cuvîntul fraudă e foarte răspîndit în presa actuală, circulînd, dincolo de limitele terminologiei strict juridice, prin permanentele ştiri despre înşelătorii fiscale, bancare, electronice etc. (printre cele mai noi: o „fraudă de 500.000 euro cu analize false“, stirileprotv.ro) sau despre programele politice care le vizează (există, de pildă, un „Departament pentru lupta antifraudă“, antifrauda.gov.ro).
Am observat de mai multe ori, în ultima vreme, înlocuirea prepoziţiei de cu de către, în contexte în care cele două elemente nu sînt cîtuşi de puţin echivalente. Substituţiile apar uneori în mass-media: „«Situaţia Fortus depinde de către cei de la ANAF.
În ultimele zile, aproape toate ziarele, posturile de radio şi cele de televiziune au anunţat insistent, cam în acelaşi timp, atît întronizarea unui arhiepiscop român, cît şi ziua în care urma să fie întronizat noul papă. Transparente dar neobişnuite, cu un aer rebarbativ, excesiv de tehnic, verbul a întroniza şi substantivul întronizare nu sînt înregistrate nici în DEX, nici în DOOM. Ceea ce nu înseamnă că ar fi tocmai noi.
De mai multe decenii s-a observat extinderea folosirii prepoziţiei pe în româna colocvială sau în varianta mai puţin îngrijită a stilului administrativ. Se ştie că prepoziţiile nu au, în nici o limbă, o utilizare sistematică şi riguroasă, că sensurile lor multiple şi abstracte permit construcţii aparent absurde şi inconsecvente.
De mai multă vreme, anumite discipline lingvistice (de exemplu, analiza critică a discursului) se ocupă de selecţia – adesea inconştientă – a cuvintelor şi a structurilor gramaticale prin care sînt descrise în discursul public evenimente importante sau întîmplări cotidiene: într-un mod doar aparent neutru, în realitate partizan şi deviant.
Retragerea din scaunul papal a lui Benedict al XVI-lea i-a cam pus în încurcătură pe unii jurnalişti români, în luptă cu dificultăţile de declinare a substantivului care denumeşte suprema funcţie religioasă. Auzind, în urmă cu o săptămînă, la un post de televiziune, construcţia lui papa, am crezut că e vorba de o simplă neatenţie a reporterului prins de frenezia relatării abrupte a evenimentelor.
De mai multă vreme, în lupta cultivatorilor limbii cu tendinţele uzului, se tot atrage atenţia asupra folosirii nediferenţiate a prepoziţiei datorită – pentru a introduce atît cauzele unor întîmplări fericite, cît şi pe cele ale unora nedorite.
Deşi au trecut mai mult de şapte ani de la schimbarea prin denominare a valorii monedei naţionale, foarte mulţi dintre cetăţenii români continuă să vorbească despre milioane, în loc de sute de lei, să calculeze alternativ şi imprevizibil în lei noi şi lei vechi.
Într-o discuţie, altminteri foarte interesantă, despre contextul istoric al unirii din 24 ianuarie 1859, prezentatoarea unei emisiuni de televiziune îl întreba pe istoricul invitat dacă nu cumva Alexandru I. Cuza devenise, la vremea lui, redundant.
Neînregistrat (încă) de dicţionare, dar cît se poate de transparent, termenul răutăcism e foarte des folosit (mai ales la plural) în stilul colocvial al publicisticii şi al comunicării prin Internet, probabil şi în conversaţia cotidiană.
Conversaţia cotidiană (ca şi multiplicarea ei contemporană, prin canalele de televiziune, sub numele de talk-show) nu e cîtuşi de puţin economică şi eficientă; dimpotrivă, suferă de redundanţă, prin acumulare de cuvinte care nu folosesc decît la menţinerea contactului între interlocutori şi la mascarea pauzelor de gîndire.
Limbajul Internetului e, cu siguranţă, una dintre cele mai dinamice zone ale comunicării contemporane: noutăţile tehnologice care se răspîndesc rapid aduc cu ele un repertoriu de termeni de specialitate, rapid intraţi în limbajul colocvial.
Cu mult înainte de a începe să dispară din chioşcuri ziarele şi revistele (înlocuite de punguliţele cu surprize, jucării, farduri, cărţi, CD-uri etc.), au pierit cu totul din spaţiul ofertei publicistice calendarele şi almanahurile secolelor trecute. E vorba, desigur, de calendar ca sinonim al almanahului, în accepţia descrisă tehnic în DEX.
În judecăţile asupra altora – în viaţa cotidiană, în mass-media şi mai ales în politică – se repetă în ultima vreme, cu o frecvenţă surprinzătoare şi cu o puternică notă negativă, acuzaţia de aroganţă. În anumite contexte, termenul suferă totuşi o schimbare de sens şi o atenuare a negativităţii.
Sensurile noi ale cuvîntului provocare au apărut destul de repede după 1989; am scris acum vreo 20 de ani despre ele, cu destulă uimire, constatînd cum un termen pînă atunci preponderent negativ devenea brusc pozitiv. Schimbarea se explica prin calchierea unor sensuri ale cuvîntului englezesc challenge.
Nu e cazul ca o limbă să fie incriminată pentru structurile sale fixe, nici măcar dacă acestea par să transmită obişnuinţe mentale şi stereotipuri de tot soiul. Mi se pare o exagerare, de exemplu, încercarea feministă de a schimba termenii masculini cu cei feminini, în situaţii în care identitatea de gen nu e relevantă.
Observ, din cînd în cînd, cîte o reiterare a surprizei şi a nedumeririi faţă de utilizarea cuvîntului gen în conversaţia juvenilă. Nu e vorba, trebuie precizat de la început, de înlocuirea lui sex prin gen în formularele oficiale, ca efect al unor teorii feministe şi al modelelor străine.
În primul capitol al Amintirilor din Junimea (recent apărute într-o nouă ediţie, îngrijită de Ioana Pârvulescu), Iacob Negruzzi rememorează o scenă în care a votat secret pentru Petre Carp, împotriva voinţei acestuia şi stîrnindu-i enervarea: „Iar eu, care mă ştiam vinovat, am tăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe faţă“.
Cele mai evidente clişee sînt fostele metafore, acum banalizate, dar capabile să reînvie, la nevoie, cînd scoaterea din contextul la fel de banal le reconcretizează. Retrezirea la viaţă (prin refacerea imaginii iniţiale) se petrece, adesea, în contexte comice, cu efect definitiv de ridiculizare.
O temă de investigaţie nu tocmai uşoară e cea a influenţei serialelor de televiziune asupra obiceiurilor şi a limbii. Vechile diferenţieri între influenţele lingvistice prin contact direct sau indirect se complică mult în ziua de azi: ce formă de contact lingvistic cu spaniola reprezintă, de pildă, urmărirea a cîteva ore de seriale sud-americane pe zi?
Ca şi în alte domenii, în zona formelor lingvistice ale politeţii spaţiul cultural românesc permite coexistenţa mai multor sisteme foarte diferite, care se ignoră sau se observă reciproc cu suspiciune, uneori cu indignare. Vechea ruptură produsă de modernizarea accelerată din secolul al XIX-lea nu a fost încă depăşită întru totul.
De cîţiva ani, adjectivul tunat îşi urmează o surprinzătoare şi îngrijorătoare ascensiune, extinzîndu-şi rapid sensurile şi utilizările. La început, erau tunate doar maşinile; după o vreme, printr-o metaforă ironică şi cam misogină, s-a vorbit despre femei tunate.
Din cînd în cînd, în ştirile urmărite la televizor, citite pe net sau în paginile ziarelor se percepe cîte o notă stridentă: a apărut o nouă nepotrivire sau lărgire de sens, care îi poate produce ascultătorului sau cititorului un anume sentiment de nesiguranţă (se spune sau nu se spune aşa?).
Succesul pe care l-a înregistrat în ultimele zile termenul calorifer, ca emblemă a noilor manii protocroniste, ne-a sugerat o sumară investigaţie asupra vechimii şi circulaţiei sale în limba română. Evident, istoria termenului nu are legătură cu istoria obiectului, lămurită în enciclopedii şi în istorii ale tehnicii.
Nu e chiar modă lingvistică sau automatism contagios, dar nici simplă confuzie accidentală: tot mai des, riscăm să auzim invitaţia de a rămîne în telefon. Construcţia prepoziţională atipică a fost înregistrată de mai multe ori în ultimii ani, cu ocazia monitorizării unor posturi de televiziune.
Uneori, între definiţiile din dicţionarele noastre şi uzul curent al limbii e o prăpastie pe care pur şi simplu nu o vedem. Ruptura persistă fie prin ignorarea dicţionarelor, fie prin ignorarea uzului: luînd drept literă de lege definiţia „oficială“, vorbitorii nici nu-şi mai dau seama de diferenţele dintre aceasta şi propria folosire a limbajului.
Asistăm, nu fără oarecare mirare, la revenirea în forţă a cuvîntului ciocoi în discursul public românesc. E surprinzătoare vitalitatea unui termen peiorativ care părea să fi fost compromis de abuzul din anii ’50 ai secolului trecut („în inimile lor creştea ura faţă de ciocoi“, Scînteia, 21.12.1949).
Inflaţia de cuvinte-semnal într-o presă care nu se teme de ridicol, pentru că trebuie să atragă cu orice preţ privirea cititorului sau a telespectatorului, produce enervări inutile. Observatorul detaşat poate însă urmări diversele tendinţe şi mode, perioadele în care un clişeu apare, domină mass-media şi apoi intră în declin.
Auzit mai deunăzi într-un interviu la un post de televiziune, femininul substantivului paria mi se păruse a fi un simplu accident, o neatenţie în rostire. O căutare pe Internet a fost de ajuns pentru a contrazice speranţele vane: forma are mii de atestări, prin care îşi manifestă din plin vitalitatea inocentă.
E greu de crezut, dar pînă de curînd termenul politruc apărea în dicţionarele noastre cu o definiţie neutră, deloc marcată stilistic. În ediţia care a fost transpusă online (1996/1998) şi care a devenit astfel extrem de cunoscută, DEX-ul cuprindea doar explicaţia „instructor, îndrumător politic în armata sovietică – Din rus. politruk“.
Cazul de plagiat făcut public în ultima vreme, cu textele puse la dispoziţia cititorilor pe site-ul ziarului Gândul, ne permite să confruntăm sistematic textul-sursă (Dumitru Diaconu, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, All Beck, 1999) cu textul-ţintă (Victor Ponta, Curtea penală internaţională, teză de doctorat, 2003) şi să evaluăm tehnicile şi strategiile preluării masive de fraze şi paragrafe.
Sînt des invocate ca specific feminine recursul la eufemism, respectarea mai atentă a decenţei lingvistice, exprimarea nuanţelor. Această imagine a comportamentului lingvistic feminin, foarte răspîndită, riscă să devină, prin absolutizare, un fals plicticos.
Punctul nostru de reper fundamental pentru cuvîntul de onoare e în lumea şi în textele lui Caragiale. În dialogurile literaturii de la sfîrşitul secolului al XIX-lea se poate observa cum vechile jurăminte, legăminte, învoieli, făgăduieli erau înlocuite de noile formule solemne, ale onorabilităţii moderne, dar şi cum acestea din urmă tocmai îşi pierdeau strălucirea efemeră, transformîndu-se rapid în simple clişee şi expresii de întărire: parol! pe-onoarea mea!
Pentru şmecher, dicţionarele noastre trimit la germ. Schmecker, deşi schimbarea semantică (de la sensul "persoană cu gust rafinat", cf. DEX) nu e nici atestată şi nici prea credibilă.
În imaginarul figurativ al expresiilor româneşti, calul are în genere un rol transparent, previzibil şi utilitar: e de dar (şi nu se caută la dinţi), de poştă (pus la alergătură), de bătaie (instrument al muncii sau ipostază a obsesiei). E, totuşi, superior măgarului (de unde decăderea acţiunii de a face din cal măgar) şi boului (din invidioasa constatare că boii ară şi caii mănîncă)
Eticheta limbă de lemn, evocînd prototipul discursului clişeizat al totalitarismului comunist, nu i se potriveşte nici unei alte forme de comunicare de astăzi mai bine decît aşa-numitului „limbaj corporatist“. Şi nu atît pentru că limbajul activităţii din marile firme internaţionale are formule fixe. Previzibilă şi dogmatică este în primul rînd gîndirea pe care o vehiculează acest discurs.
În spaţiul discursiv românesc, judecata de valoare care operează cu termenii prost şi inteligent are o frecvenţă neobişnuită. Pare a fi chiar principalul criteriu de împărţire a semenilor: nu după norme etice şi coduri sociale (bunătate sau onoare, bunăoară), ci după abilităţile intelectuale. E o practică adesea iritantă, pentru că bunăstarea şi echilibrul vieţuirii comune depind în primul rînd de deprinderile etice, în vreme ce inteligenţa deviază uşor în şiretenie şi şmecherie, scuzînd orice i
Care e termenul neutru, într-o serie de sinonime destul de lungă în care se întîlnesc, ca de obicei, Orientul şi Occidentul, expresivitatea populară şi eufemismul cult?...
În onomastica firmelor sînt desigur diferenţe considerabile în funcţie de profil: o întreprindere industrială poate avea un nume greu pronunţabil (CICPAC-ICSITMUA), în vreme ce una orientată spre ...
