Onoarea şi cuvintele

(Apărut în Dilema, nr. 510, 10-16 ianuarie 2003)

Punctul nostru de reper fundamental pentru cuvîntul de onoare e în lumea şi în textele lui Caragiale. În dialogurile literaturii de la sfîrşitul secolului al XIX-lea se poate observa cum vechile jurăminte, legăminte, învoieli, făgăduieli erau înlocuite de noile formule solemne, ale onorabilităţii moderne, dar şi cum acestea din urmă tocmai îşi pierdeau strălucirea efemeră, transformîndu-se rapid în simple clişee şi expresii de întărire: parol! pe-onoarea mea! Onoarea e, de altfel, ca şi amorul sau amicul, un cuvînt tipic caragialean: dintre cele care, impuse de discursul cult, cad curînd în ridicol în discursul cotidian. Alecsandri antipatiza profund forma feminină a substantivului, preferîndu-i (cu argumente semantice, estetice şi invocînd, în Dicţionarul grotesc, exemplul altor limbi romanice), masculinul onor („În pace şi onor!”). La Caragiale sînt la fel de comic-pompoase onorul („Viaţa onorul nesigure”, în Telegrame) şi onoarea („onoarea mea de familist”, în O noapte furtunoasă). Onoarea feminină se asociază unor gînduri echivoce: „Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea...” (Leanca, în Justiţie); „onoarea mea, săru’ mîna, nereperată, cum remîne?” – „Las’ că ţi-o reperează domn’ Mitică!”... Textele caragialiene oferă un inventar bogat de variante ale formulei şi ilustrează perfect codul onoarei, în repetate rînduri pus în scenă: întruchiparea lui e domnul Lefter Popescu (din Două loturi), care la cumpărarea biletelor de loterie face învoială „pe onoare, faţă cu martori”; apoi, îi promite amicului comisar un procent din cîştig, cu formula „Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene”, iar cînd merge din nou la anchetarea chivuţelor „îşi dă cuvîntul solemn de onoare că n-are să mai fie violent”; în fine, dă asigurări ferme că se va întoarce la birou: „Parol, domnule şef; mîine vin negreşit”. Din păcate, un asemenea nobil comportament nu e răsplătit de destin: personajul, cum se ştie, are onoare, dar n-are noroc...

Expresia cuvînt de onoare copiază sintagma franceză parole d'honneur, care a circulat la noi şi ca atare, a fost calchiată total sau parţial („Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală” - Mache, în Amici) sau a fost redusă la elementul iniţial, în forma corespunzînd pronunţării: parol! Toate variantele glisează de la valoarea de angajament solemn la aceea de simplu element de întărire, devenit chiar tic verbal („zău aşa!”): le găsim, tot la Caragiale, atît în discursul hipertrofiat al lui Nae („Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău!”, în Situaţiunea), cît şi în cel ultrasintetic al lui Costică Panaite („Ei aş? Parol? C-eşt’ copil!?”, în Cam tîrziu...). Retorica onoarei îl contaminează şi pe naratorul identificat cu personajele – „Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea!” (La Moşi), ca şi pe cronicarul monden proaspăt pălmuit, rămas cu onoarea intactă dar cu o perplexitate cognitivă („Nu mai înţăleg nimică, pi onoarea me! – Edgar Bostandachi, în High-life). În orice caz, angajamentul pe onoare nu pare extrem de sigur şi de convingător: de aceea, personajele simt adesea nevoia să recurgă la formule mixte, care amestecă semnificativ vechiul şi noul cod („pe viitorul şi pe onoarea mea”). Jurămintele tradiţionale invocau entităţi sacre – cruce, icoană, credinţă – sau personale – propria viaţă, cea a unor membri ai familiei – ori angajau viitorul prin auto-blesteme, activabile în caz de afirmaţie falsă sau de nerespectare a promisiunii. Nenea Trahanache, om vechi, îşi întăreşte aserţiunea tocmai printr-o asemenea formulă (care devine ironică în context): „Să n-am parte de Joiţica, dacă ştiu!”. Formulele mixte alătură invocarea codului social (franţuzit) şi a angajamentului magic tradiţional; Ziţa ilustrează perfect acest sincretism:

„Zău! ţăţico, parol! Să mă-ngropi!”; „Aide, nene, zău! parol! să n-ai parte de mine şi de Veta!”. În Kir Ianulea e prezent limbajul unei epoci anterioare, în care promisiunea nu se face prin invocarea unui ipotetic cod de onoare, ci doar printr-o rostire solemnă. Respectarea ei înseamnă a se ţine de vorbă sau de cuvînt: „Te-am scăpat! acuma, să te văz, Kir Ianuleo... te ţii de vorbă?”... Pentru că, dacă expresia (pe) cuvînt de onoare e relativ nouă, o mulţime de locuţiuni atestă vechimea actului de a(-şi) da / a(-şi) ţine cuvîntul; de a se ţine de cuvînt (sau de vorbă). Cuvîntul are în aceste expresii un sens larg, acoperind mai multe variante de realizare ale unui act de limbaj fundamental: de la promisiunea introdusă sau nu de verbe performative, pînă la jurămîntul înfricoşător. Cît de puternic poate să fie cuvîntul dat/rostit, care nu are nevoie de invocarea onorabilităţii, se vede din modul în care el îl leagă pe diavolul însuşi: în Kir Ianulea, pînă cînd personajul îşi va plăti din plin datoria, pentru a fi „dezlegat de cuvînt”, dar şi în poveştile lui Creangă (Chirică al lui Stan Păţitul sau dracii care negociază cu Dănilă) şi în diverse basme ori snoave.

Nu e însă cazul să idealizăm angajamentele şi jurămintele trecutului: eficiente chiar şi fără recursul la onoare, dar supuse slăbiciunii şi nestatorniciei omeneşti. Pentru o istorie a cuvîntului dat în scrisul românesc, textele cronicarilor oferă suficiente exemple – istorice, politice – ale ideii că nici promisiunile, nici jurămintele nu se ţineau neapărat. Respectarea lor era mai mult o trăsătură de caracter: cutare domn, în mod excepţional, rămîne în amintire (în Letopiseţul lui Neculce) pentru că „era şi credincios la jurămînt,... ţine cinstit horba”... Dacă la Caragiale se poate vedea cea mai importantă sursă (comică) pentru variaţia devalorizantă a formulei de angajare prin onoare, Cantemir e cu siguranţă prima sursă (serioasă) a impunerii conceptului. La Cantemir – în deplină coerenţă cu obsesia retorică a cuvintelor şi a discursului – cuvîntul dat şi codul onoarei sînt teme fundamentale: „că decît cuvîntul dat, alte mai tari şi mai vîrtoase legături a fi nu poate, însă la cei a cinstei cuvîntului cunoscători” (Corbul); în Istoria ieroglifică apare chiar, neaşteptat, termenul parola, definit de autor în glosar: „cuvînt dat, stătătoriu, neîntors”. Hameleonul se jură „pre viaţa mea... şi pre credinţa mea”, cu lungi formule de autoblestem în caz de nerespectare: „în cap urgie, în ochi orbie, în mîini ciungie să-mi vie!”. Blestemele teribile nu sînt totuşi o garanţie de sinceritate mai mare decît invocarea cinstei: paragrafele următoare ni-l prezintă pe personaj în plin proces de tacticoasă deconstrucţie a formulei: ale cărei cuvinte „le întorcea şi le tîlcuia”, speculînd ambiguităţi lingvistice, pentru a le face inofensive.

De altfel, literatura română e plină de ingenioase exemple de subterfugii, de exploatare a ambiguităţii cuvintelor, pentru a face nul jurămîntul şi posibilă promisiunea falsă. Cazul cel mai celebru e probabil cel al lui Alexandru Lăpuşneanu, din nuvela lui Negruzzi: promisiunile personajului, făcute lui Moţoc sau doamnei („îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mînji în sîngele tău”; „Îţi făgăduiesc că de poimîine nu vei mai vedea sînge, omoruri...; şi mîne îţi voi da un leac de frică”), sînt riguros respectate în litera, nu şi în spiritul lor.

În literatură şi parcă şi în viaţă, tema cuvîntului dat e tratată cu oarecare scepticism: iscusinţa vorbirii pare a fi mai importantă decît forţa coercitivă impusă din afara limbajului (de pildă, de un cod al onoarei).

Foto: adevarul.ro