În avionul din Dubai spre Jaipur erau aproape numai bărbaţi. În afară de mine, cred că mai erau doar două femei în A 320-ul celor de la Air Arabia, un low cost ce operează zboruri în zonă. Îi văzusem de la check in, muncitori indieni ce lucrau în Dubai care duceau acasă o cantitate impresionantă de bagaje, care i-ar face şi pe cei mai gospodari români care vin din Spania cu autocarul să ridice o sprînceană. Televizoare, canapele, baloţi imenşi înveliţi în plastic, electrocasnice de toate tipurile, sute de plase, multă rafie, mîncare, animale, totul era acolo, împachetat în cele mai neaşteptate forme. În avion, vedeam cum angajaţii aeroportului încearcă să le îndese în cală. Din cînd în cînd, cîte unul ieşea scărpinîndu-se în cap şi ridicînd din umeri, făcînd semn că gata, nu mai e loc. Intrau alţi doi, rearanjau, şi alţi baloţi intrau. Panicată cum sînt de zboruri, o întreb timid pe stewardesă dacă nu cumva depăşim greutatea admisă. Rîde şi îmi spune că aşa e mereu pe zborul de India şi să nu-mi fac griji, totul e calculat la limită. Tot atunci am aflat şi că telefoanele sună bine mersi şi la 1000-2000 m altitudine, minute bune după decolare. Însoţitorilor de bord le-a fost imposibil să-i convingă pe pasagerii indieni să le închidă. Ziceau da, da şi, cum se întorcea stewardesa cu spatele, le deschideau veseli, ca nişte copii fascinaţi de lucrul interzis. La fel cu orice procedură de siguranţă, de la centură la fumat. Nu le păsa. Fericirea lor cea mai mare era să scape de doamna învăţătoare care-i bate la cap.

Am ajuns în Jaipur la 3 dimineaţa, fără nici o rezervare făcută şi fără cash. În faţa aeroportului stăteau pe jos sute de oameni, unul lîngă altul. Unii dormeau, alţii găteau, alţii vorbeau, totul într-un întuneric nefiresc pentru un aeroport. Brrr, am zis şi ne-am întors urgent înăuntru, zicîndu-ne că cel mai sigur e să plecăm dimineaţă. Ce făceau acolo habar n-am, pasageri nu erau sigur, că ar fi intrat în aeroport, dar pentru asta îţi trebuia boarding pass.

A doua zi, după tradiţionalul somn incomod pe scaun, am aflat că nu merge nici un bancomat, iar casele de schimb nu există. Un gardian l-a luat pe prietenul meu, l-a băgat fără nici un control în zona securizată, ca la plimbare, că-şi amintea el că e o casă de schimb acolo. Nu era. L-a sunat apoi pe-un amic de-al lui care-a venit cu o motoretă să-l ducă pe prietenul meu la unul care schimba bani. Cineva care ştie pe cineva care ştie pe altcineva. Clasic. În final, am reuşit să schimbăm mărunţişul rămas din Dubai, prietenul meu n-a dispărut în neantul indian, cum mă temeam, şi am luat o ricşă spre oraş.

Ca de obicei, cînd nu avem nici o rezervare, i-am zis să ne ducă în „City Center“ că de acolo ne descurcăm noi să găsim un hotel. Pînă în India a funcţionat mereu. Atunci am învăţat o lecţie importantă, testată de zeci de ori pe drumurile indiene: niciodată un şofer de ricşă nu te va duce unde vrei tu. Pe noi ne-a dus undeva la semi-periferie, la un magazin părăsit, pe o şosea neasfaltată ce aducea mult cu Africa, dar pe care scria, triumfător, City Center. Nu vă imaginaţi că, dacă le daţi adresa exactă, vă duc acolo. Dau din cap, semn că au înţeles, şi tot undeva la întîmplare, preferabil în cealaltă parte a oraşului, vă lasă. Asta după ce au mers pe contrasens, au pornit ricşa cu ciocanul şi au încercat fără succes să te convingă să te opreşti la un magazin de unde îşi iau ei comision dacă aduc turişti. Soluţia? Urmăriţi traseul pe hartă şi-l bateţi pe umăr pe şofer din două în două minute că a luat-o pe unde nu trebuie.

Cu rucsacii în spate in the middle of nowhere, am pornit în direcţia în care ni se părea că e mai animat, deci duce spre centru. Am ajuns într-o piaţă unde India ne-a lovit frontal. Se tăiau găini în plină stradă, sîngele lor se amesteca natural cu dejecţii umane şi animale, cu munţi de gunoi, resturi de construcţii şi ce-o mai fi fost pe acolo. Convieţuiau laolaltă oameni, capre, elefanţi, găini, maimuţe, într-o aglomeraţie pe care n-aş fi crezut-o vreodată posibilă. În tot haosul de acolo, se gătea şi se vindea mîncare pe stradă, moment în care (printre altele cînd apăreau şobolani la restaurant tocmai cînd terminai felul principal) m-am felicitat pentru vaccinurile făcute. Ba mai mult decît atît, cu o oglindă şi-o foarfecă oricine era frizer în Jaipur. Se tundeau, se bărbiereau, hair styling îşi făceau. Cireaşa de pe acest mare tort indian au fost dentiştii, care operau în plină stradă, cu instrumente în cel mai fericit caz date cu spirt. Dacă mai era spirt.

Aglomeraţie, căldură, mizerie, un haos indescriptibil şi sentimentul că eşti prins într-o mare de oameni, ca un organism viu, ce te devorează încet – aşa mă simţeam în primele ore în Jaipur, cînd tot ce-mi doream era un loc mic unde să nu fie nimeni la mai puţin de un metru de mine şi unde să nu calc în gunoi. Şi nu eram pentru prima oară în Asia şi nici n-am sensibilităţi prea mari.

Cît despre prima noapte în India, la un hotel ce părea decent, nu pot să spun decît că a intrat cineva peste noi în cameră pe la 4 dimineaţa. M-am trezit cînd ieşea. Cînd i-am sunat pe prietenii noştri, un indian şi o româncă ce stăteau de mult timp acolo, ne-au spus liniştiţi să nu ne facem griji, vor doar să fure, că nu o să ne facă nimic şi că să nu sunăm la poliţie decît dacă avem chef să ne pierdem două zile de vacanţă dînd declaraţii. Oricum nu se va întîmpla nimic. Dimineaţa recepţionerul se jura că nu avea nimeni cartela de la uşa noastră şi că, ma friend, n-avea cum să ne intre cineva aşa în cameră.

Se spune că ori iubeşti, ori urăşti India, nu există cale de mijloc. La început am urît-o cu pasiune, apoi am revenit la sentimente ceva mai bune. Dar despre asta cu altă ocazie. 

Cristina Foarfă este editor la bookaholic.ro 

Foto: wikimedia commons