Nu avem nici o dovadă că Vincent van Gogh și-ar fi pictat visele. Nopțile lui erau albastre, insomniace. „Printr-un tablou îmi place să spun ceva consolator, ca o bucată muzicală… Să exprim speranță printr-o stea“ – îi scrie acesta fratelui său Theo la 3 septembrie 1888, cu referință directă, parcă, la Noapte înstelată, pictată nouă luni mai tîrziu.

Însă pînzele sale au ajuns obiect de visare pentru mulți artiști vizuali. În 2019, există nu mai puțin de trei locuri în Europa unde ne putem scufunda în peisajele vangoghiene, revisîndu-le astfel cu ochii deschiși. Pentru început, avem instalația Van Gogh Dreams de la muzeul din Amsterdam ce poartă numele artistului, dedicată șederii acestuia în sudul Franței; pe urmă, expoziția imersivă La nuit étoilée, de văzut fie la Carrières de Lumières din Les Baux de Provence, fie la Atelier des Lumières din Paris, în care tablourile maestrului sînt proiectate la o scară gigantică pe 7.000 m² de perete. Să ne amintim de asemenea că, în 2017, la capătul a cîțiva ani de muncă asiduă, a avut loc premiera peliculei Loving Vincent (Cu drag, Van Gogh), un film de colecție cu fiecare dintre cele 65.000 de cadre pictat în ulei, după tehnica folosită de Van -Gogh însuși – acolo, un tînăr sosește în Arles pentru a-i investiga ultimele zile din viață.

Toate aceste exerciții de imersiune captivante își au originea într-un segment din Yume, sau Visele lui Akira Kurosawa (1990), o bijuterie cinematografică inspirată din opt vise recurente ale cineastului japonez. De departe, cel mai frumos – în sensul atît de uitat și de plin al cuvîntului – rămîne cel cu Van Gogh, al cincilea, subintitulat „Ciori“. În zece minute, un omagiu adus pictorului olandez.

Prima scenă înfățișează un Autoportret ce pare că se uită la noi dintr-o oglindă (cum au fost de altfel toate executate – acesta, chiar printre ultimele, la ospiciul din Saint-Rémy în august 1889). Din dreapta apare un tînăr, de fapt un alter ego pentru regizorul însuși, în ipostază intraonirică. Ne aflăm într-un muzeu de artă. Camera se îndreaptă lin spre stînga. Urmează celebra Noapte înstelată, o variantă a Florilor-soarelui pe fundal intens albastru și Lanul de grîu cu ciori, acum vizitatorul se oprește, se așază pe canapea pentru o perspectivă extinsă, cu Noaptea în poziție central-hipnotică, își recuperează uneltele de pictor, se ridică, ia la rînd cele trei pînze dinaintea Autoportretului, și anume Scaunul lui Vincent, Podul Langlois din Arles cu femeie spălînd, respectiv Dormitorul din Arles (toate din 1888), se întoarce la Pod cu mapa la subraț, își pune pălăria lui Akira pe cap și, brusc, avem în față imaginea pictată reprodusă invers ad litteram, pentru cîteva secunde nemișcată, apoi însuflețindu-se cît se poate de natural. Pe muzica lui Chopin, deocamdată senină, tînărul intră în cadru din stînga. Femeile spală pe mal, în timp ce căruța cu coviltir trece podul. Aflînd ușor cam unde ar putea fi, studentul pornește în căutarea lui Van Gogh pe cîmpurile însorite din împrejurimi. Pătrundem astfel împreună cu el în imaginarul vangoghian. Recunoaștem tonurile.

În februarie 1888, bolnav și căzut în mrejele depresiei, descurajat, Vincent părăsise friguroasa iarnă pariziană pentru a se muta în Provența, în căutarea luminii, căldurii și culorilor Sudului. Aici, vreme de șaisprezece luni, va lucra fără preget pentru a-și urmări visul de a crea o artă nouă.

În episodul din film, e găsit luînd schițe pe un lan secerat, singur printre baloturi, bandajat la urechi pe sub clopul de pai. Avem un Van Gogh interpretat magistral de Martin Scorsese, inclusiv într un scurt monolog revelator: „Un peisaj ce arată ca un tablou nu este un tablou. Dacă privești îndeaproape în tihnă, toată natura își are propria ei frumusețe. Cînd această frumusețe naturală se ivește, mă pierd pur și simplu în ea. Și apoi, ca într-un vis, peisajul se pictează singur pentru mine. Da, consum acest cadru natural, îl devorez complet și pe tot! Iar apoi, cînd termin, imaginea apare înaintea ochilor mei întreagă. Dar e atît de greu să o țin înăuntru…“ Devenit sclavul ei, lucrează ca o locomotivă cu aburi, într-o metaforă pe care o vizualizăm întocmai, pe notele aceluiași Frédéric – partea mediană, lugubră, din preludiul „Picături de ploaie“ (care, dacă e să îi dăm crezare lui George Sand, pare să fi fost la rîndul său inspirat de un vis treaz cu aer de coșmar opresiv, în care Chopin se vede plutind înecat pe suprafața unui lac, în timp ce picăturile grele de apă înghețată îi cad insistent, în ritm de basso ostinato, pe piept). Vincent îi spune apoi tînărului de ce și-a tăiat urechea: pentru că nu îi ieșea nicicum în timp ce finaliza un autoportret. După care visătorul pleacă buimac sub razele soarelui atotputernic.

Urmează partea spectaculoasă. Pe aceleași note neiertătoare, cutreierăm tablouri, vedem case, flori de consistența cărnii celei mai vii, chiparoși în tușe groase aburcîndu-se ca niște flame spre cer, văzduhuri amenințînd să fie incendiate, și visul se termină cu reproducerea imaginii surprinse de Van Gogh în ceea ce se consideră a fi ultima sa lucrare. Vincent urcă și trece linia orizontului, nu înainte ca un cîrd de păsări să se năpustească și să mînjească totul cu dîre de negru. Dintre toate picturile sale, în Lan de grîu cu ciori au fost văzute cele mai multe premoniții: cerul învolburat plin de corvide și poteca întreruptă ca prevestiri ale morții iminente. Se pare că, în acea zi fatidică de 27 iulie 1890, pictorul ar fi împrumutat de la un fermier pistolul pentru a speria ciorile. Într-o mișcare simetrică, studentul iese din imaginar și se întoarce în camera de muzeu, în fața tabloului spînzurat fără scăpare acolo. Își poate da jos pălăria.

Fascinația pentru Van Gogh marșează pe ideea visului împărtășit. La fel cum se cufunda și peisajul în el, consumîndu-l. Pentru că, numai astfel, picturile pot dobîndi o viață înfricoșătoare. Îți vei lua rolul în cele mai vii tablouri. Să fie într-un vis bun! 

Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.