Agonizînd cotidian în triunghiul métro-boulot-dodo, ne vedem lipsiţi de răgazul văicărelii, îndeletnicire dragă la români. Dacă înlocuim primul cuvînt din triada de mai sus cu „maşina personală“, agonia atinge paroxismul. Experimentez de mulţi ani acest gen de autoflagelare, fără putinţa de a mă sustrage „viciului“. Nu îmi este suficient ce mi-e dat să trăiesc, fire arţăgoasă cum sînt, mai precipit şi eu lucrurile. Şi nu Canada este de vină. 
 
Îndatoririle profesionale obligîndu-mă să circul în orele de vîrf într-un Montréal sufocat de traficul rutier, parcurg treizeci de kilometri în aproape două ore, mergînd bară în bară pe autostrada 40 Ouest. Camion în faţă – văd prin parbriz numai fierătănii, uşi grele de metal zăvorîte cu lanţuri de care atîrnă lacăte ruginite; camion în spate – văd două roţi imense, deasupra cărora există cu siguranţă o cabină şi un şofer profesionist, care nu poate avea o stare diferită de a mea. Mă uit la unul cu o maşină ca a mea ce rulează pe banda laterală. Fericit trebuie să fie, nu maşină în faţă, nu maşină în spate, peisaj cît vezi cu ochii. Pare a-mi face chiar semne prieteneşti. Tîrziu îmi dau seama că vrea să treacă în faţa mea, neîncadrîndu-se din timp pe bandă, evitînd coada interminabilă pe acest fir de circulaţie. Nu îl las să intre. Dă semne de nervozitate. Începem un „dialog“ între doi surdo-muţi: el îmi arată degetul mijlociu ridicat în sus, într-un gest ale cărui semnificaţii nu trebuie explicate, eu mîrîi cîteva înjurături mai colorate pe care le-am auzit în copilărie de la un cioban care păştea oile pe un izlaz, la o cotitură a Dunării. Ajuns acasă, deschid televizorul şi văd pe TV 5 circulaţia de infern pe străzile Bucureştiului, cu reluări din Zilele Francofoniei. Nu-i chiar rău pe autostrada 40 Ouest, mi-am zis. 
 
La graniţa americană, într-un week-end, pierd două ore la vamă – timp în care îmi creşte adrenalina –, ştiind că în alte ocazii tranzitarea era o pură formalitate. Ajuns la New York, prietenul meu vrea să-mi arate noua achiziţie, o antenă parabolică pentru recepţionarea unui canal românesc de televiziune. Cîteva reclame, apoi o imagine de coşmar la Vama Nădlac, o coadă al cărei capăt se pierdea la linia orizontului. Nu-i rău nici la frontiera americană, mi-am zis. 
 
Aştept vacanţele în speranţa unei odihne binemeritate după atîta stres. Ţi-ai găsit! Sînt adîncit şi mai mult în nenoroc. Iarna trecută, eram întins la soare pe o plajă în Mexic, în Golful Banderas. Căldura sufocantă, tăriile din partea locului (tequila, margarita), zgomotul valurilor Pacificului, fiecare sau poate toate la un loc m-au aruncat pradă somnului. Nu aţipesc bine, că un mexican, comerciant de produse artizanale – covoraşe, baticuri, hamace, mărgele –, încărcat ca un pom de iarnă, îmi mătură faţa cu evantaiul lui de mărfuri. Trezit din somn, aproape speriat – mai ştii, mi-am zis, poate vreun tsunami! –, îi înşirui un „pomelnic“ de înjurături începînd cu zeul Quetzalcoatl, amintindu-i de su madre azteca şi pînă la su mujer, grăsana tuciurie care îl aşteaptă seara în patio să-i umfle gologanii agonisiţi peste zi. Credeţi că a întors capul? Nu. Îşi continua neabătut drumul, tăind-o prin nisip, peste cearceafuri şi prosoape, stîrnind mînia tuturor. Nimeni nu-l putea opri, nici o haltă, uitînd şi de posibili clienţi. Cred că şi gheaţa ar fi despicat-o de i s-ar fi ivit în cale, asemeni unui spargător atomic.
 
Schimb locul vacanţelor: merg în Europa, altă civilizaţie, mi-am zis. Eşec total şi aici. Pe o ploaie torenţială, intru într-un mic restaurant din Lausanne, îmbiat de reclama ce proslăvea calitatea berii fabricate din cireşe, o specialitate locală mult lăudată. Pînă să găsesc un cuier în care să-mi agăţ pelerina, un client, abia intrat, îmi ia scaunul lîngă care îmi lăsasem geanta. Atîta mi-a trebuit! Irascibil cum sînt, mi-a sărit pe loc muştarul. Am ridicat cîrciuma în picioare. Omul, politicos, cerîndu-şi scuze, mi-a returnat obiectul cu pricina, în murmurul dezaprobator al muşteriilor de la o masă vecină. Dezaprobări la adresa mea, bineînţeles. Am terminat berea, ieşind îmbufnat şi promiţîndu-mi să nu mai calc niciodată pragul acestei cîrciumi elveţiene. 
 
De cîte ori merg la Paris, trag o ocheadă la 21, rue de l’Odéon, adresa unde a locuit Cioran. Dacă nu l-am cunoscut în viaţă, cel puţin să văd casa în care a locuit. Împing poarta grea de stejar de la intrare şi dau să intru în curtea interioară. Un dulău fioros, ţinut cu dificultate în lesă de o maghrebiană, după înfăţişare şi accent, sare la mine. Bănuiesc că tocmai voia să scoată cîinele la plimbare. Interogîndu-mă, îi spun motivul vizitei şi dau să urc scările. Domnul Cioran nu mai locuieşte aici, îmi răspunde printre lătrăturile javrei. Ştiu, i-am răspuns, în anul 1995 s-a „mutat“ în cimitirul Montparnasse. Nu ştiu ce a înţeles din răspunsul meu, cert este că au apucat-o pandaliile. Cine sînt? Ce caut? Ţipă la mine ca o disperată, ameninţîndu-mă că va chema poliţia. Javra începe să latre mai tare, ţinîndu-i isonul. Nu am ce face, renunţ. Am ieşit, trîntind uşa, amintindu-mi vorbele la mînie ale fostului locatar: „Cioara mă-sii!“ 
 
Voi merge în altă parte, Parisul e plin de locuri memorabile. La Grande Arche, minunea arhitectonică, nu mă lasă nepăsător. Ajung aici pe o rută mai ocolită, fără a mai consulta ghidul oraşului, pe care îl purtam în geantă. Bine că am ajuns! Mulţi turişti, majoritatea orientali, fotografiază şi filmează de zor. Găsesc şi eu un unghi numai bun pentru o imagine memorabilă. Scot aparatul de fotografiat, mişcîndu-mă ba la stînga, ba la dreapta, să prind lumina şi unghiul optim. Nu apăs de prea multe ori pe declanşator că un turist japonez, după vorbă, după port, îmi dă involuntar peste mînă şi scap aparatul pe dalele cubice ale caldarîmului. Adio, poze! Ridic aparatul crăpat pe diagonală, apoi îl secer cu privirea pe făptaş. Japonezul, într-un zîmbet cu gura pînă la urechi, cu mîna dreaptă dusă la inimă, uşor înclinat în faţă, pare a-şi cere iertare într-o gestică tradiţional niponă. De tradiţii îmi arde mie?! 
 
I-am şuierat printre dinţii încleştaţi cîteva „ideograme sonore“ la adresa soră-sii, gheişă la Suzuka (nici nu ştiu dacă avea vreo soră, dacă o fi gheişă, iar numele oraşului nu mai are nici o importanţă), ceva în genul celor strigate de Materazzi lui Zidane. 
 
Şi atunci, vă întreb, cum să nu-mi vină să strig asemeni acelui disperat: „Opriţi planeta, vreau să cobor!“. Sau găsiţi că ar fi mai înţelept ca eu să mă opresc? 
 
Emil Belu este scriitor şi locuieşte în Canada. 
Foto: Ralf Treinen (wikimedia commons)