Televiziunile, ziarele – tipărite ori electronice – şi site-urile de ştiri ne pun zilnic în faţă ţara în care susţin ele că trăim. Şi lumea întreagă, fireşte, dar, cum cămaşa ţi-e mai aproape de piele decît haina, interesul e invers proporţional cu raza teritorială. Este şi motivul pentru care ştirile, publicaţiile şi canalele locale sînt mai prizate decît cele naţionale. Este, totodată, pricina din care presa se specializează tot mai mult. De data asta vorbim despre teritoriul mental şi emoţional: dacă sînt mort după pescuit, atunci prefer o revistă care scrie numai despre asta. 

„În care susţin ele că trăim“ este o formulare obligatorie din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, aria de acoperire. Nu, ceea ce vedem şi citim nu acoperă ceea ce se-ntîmplă şi ceea ce e de văzut în România. Din fericire, ne mai bazăm şi pe experienţa proprie, pe cunoaşterea nemijlocită şi pe relatările cunoscuţilor. Din nefericire, nici aşa nu e suficient, şi tabloul rămîne veşnic incomplet. În al doilea rînd, criteriile de selecţie. Aici nu e nevoie să detaliez căci paradigma e binecunoscută: să fie naşpa. Excepţiile nu fac decît să confirme regula. 

În al treilea rînd, împachetarea. „Cutremur la Institutul de Fizică al Pămîntului: Mărmureanu nu mai e director.“ Realitatea sugerată: ori s-a întîmplat acolo ceva dubios din punct de vedere uman (lupte intestine, corupţie, deturnări de fonduri), ori – mai grav – omul a fost ejectat pentru că descoperise că ne paşte un cutremur catastrofal şi „Ei“ nu vor să se ştie asta! Realitatea reală: distinsul cercetător împlinise încă de acum opt ani vîrsta de pensie şi s-a decis să lase locul generaţiei următoare. Motivele confuziei voite: să se transmită un mesaj negativ, să se capteze atenţia pe orice cale şi cu orice preţ, să nu se rateze un jalnic joc de cuvinte. Sînt exact cele trei imperative majore ale presei româneşti. 

Ţara în 6D 

Scanînd presa şi sintetizînd mesajele ei, România s-ar caracteriza prin cîteva trăsături principale: 

● o clasă politică mizerabilă, în special partidele aflate la putere (indiferent care); ● o populaţie aproape muritoare de foame; ● o infrastructură dezastruoasă, în special drumurile; ● o mulţime de motive să regretăm vremurile de dinainte de Decembrie 1989; ● corupţie endemică; ● false vedete, milionari de carton.

Să privim de aproape:

● nu clasa politică e mizerabilă, ci unii dintre reprezentanţii ei la vîrf şi mecanismele prin care tinerii de valoare din toate partidele sînt împiedicaţi să promoveze; ● populaţia României nu este muritoare de foame, după nici un criteriu posibil; observaţi grija cu care presa ocoleşte criteriile şi cifrele, preferînd axiomele; bulgarii au trecut, acum cîţiva ani, prin salarii de 70-80 de euro; ● am parcurs cu maşina sute de kilometri în fiecare weekend, plus vacanţele, în toate direcţiile, şi deocamdată n-am dat de drumurile alea dezastruoase decît la accesul în Cristuru Secuiesc; ● azi, în plină criză, România exportă lunar mai mult decît o făcea anual înainte de 1990; între 1990 şi 2010, salariul real a crescut cu 24%; în 1985, dintr-un salariu mediu se puteau cumpăra 2019 ouă (dacă le găseai la preţul oficial!), azi – peste 3000; orice comparaţie de preţuri pentru bunurile de consum şi servicii este de fapt ridicolă, cîtă vreme 99,99% dintre acestea nu existau deloc – cîţi oameni cunoaşteţi fără telefon mobil sau cablu TV?; rezervele valutare ale BNR sînt de 48 de miliarde dolari, echivalentul a 30% din PIB şi a 8,7 luni de importuri, în vreme ce, în 1973, rezervele erau de 470,5 de milioane dolari, 2,4% din PIB şi doar 1,4 luni de importuri;  ● corupţia este endemică într-adevăr, dar sîntem toţi parte a ei; ca să existe oameni care iau şpagă trebuie să dea cineva; iar fiecare obiect sau serviciu cumpărat fără acte încurajează furtul sau evaziunea fiscală; ● falsele vedete, în particular milionarii de carton, sînt 100% creaţia presei; nu şi-au pus afişe pe străzi, n-au distribuit fluturaşi sau prospecte. 

România reală 

Am petrecut şase zile de vis în România reală, mai exact în Ţinutul Secuiesc. Teribile senzaţii! Eram în altă ţară (nu vorbesc din punct de vedere etnic, ci al civilizaţiei şi al calmului) şi totuşi în ţara noastră, eram departe de casă şi totuşi nu aşa departe. Cred că e combinaţia ideală. Am locuit la Praid, într-o pensiune impecabilă, „Melinda“, găsită pe Internet şi antamată simplu şi elegant printr-un schimb de mail-uri şi depunerea unui aconto într-o bancă. 70 de lei pe noapte, patru oameni. Pensiunea – şi aveam să constatăm că şi celelalte din zonă – a fost construită şi dotată cu gîndul la familii cu copii: în curte, pe lîngă spaţiul de parcare suficient pentru cinci maşini, există mai multe rînduri de leagăne, plasă elastică pentru sărituri, balansoar, tobogan cu o căsuţă sub el, o altă căsuţă, mult mai mare (parter şi etaj!), pentru joaca juniorilor, cu tot cu jucării, veselă etc. în ea; masă de ping-pong (cu palete şi mingi, fireşte), joc de darts, o piscină gonflabilă în care pot intra simultan doi adulţi şi doi-trei copii, un iaz cu peşte şi podeţ pe deasupra, două foişoare cu mese şi băncuţe, o a treia masă în aer liber, a patra sub acelaşi acoperiş cu uriaşul cuptor-grătar. În afara corpului de clădire al gazdelor sînt şase camere cu toate utilităţile necesare (mai puţin aer condiţionat, dar nici nu era nevoie, chiar pe caniculă) şi o bucătărie cu două chiuvete, două frigidere, două aragaze, cuptor cu microunde, filtru de cafea, trei mese, 12 scaune... Nici cînd am fost simultan cinci familii în pensiune, nu ne-am călcat pe picioare. Iar grija pentru detalii e extraordinară: nu există nici o fereastră fără plasă contra insectelor, iar în curte au avut grijă să prevadă un WC de serviciu, să nu urci la etaj pentru o urgenţă, cînd eşti în curte! Gazdele – o pereche cu două fete – de-o eficienţă, atenţie şi discreţie desăvîrşite. 

Gîndiţi-vă o clipă la investiţie. Şapte rînduri de instalaţii complete de apă, şapte televizoare, o centrală puternică etc. Au putut s-o facă şi a meritat s-o facă. În ciuda impresiei întreţinute de presă, se face turism la greu în România. O altă pensiune din zonă ne refuzase pentru că nu avea nici o cameră liberă. 

Tunsul buruienilor pe şosea 

Am parcurs 600 km în şase zile. Sovata, Sighişoara, Tîrgu Mureş, Odorheiu Secuiesc, barajul şi lacul de la Zetea, Băile Homorodului. Toate drumurile erau bune, toţi oamenii erau amabili, peste tot era linişte şi pace, mîncarea era bună oriunde şi la preţuri modice. În multe locuri sînt lucrări edilitare – de pildă, în grădina zoologică din Braşov. Pe şosea, o maşină utilitară tundea buruienile care puteau înfunda rigola... Şase zile n-am prea deschis televizorul. Copiii nu voiau desene animate, voiau în curte, în salină (unde cred că erau o mie de oameni) sau la drum. N-am urmărit nici o ştire. Am ratat astfel şansa să aflăm că în România, chiar în acele zile, era naşpa, naşpa, naşpa...

Tudor Călin Zarojanu este jurnalist şi scriitor.