De cele mai multe ori, cînd mă uit la televizor bombănesc – şi lucrul acesta se vede şi în textele pe care le scriu aici. Televiziunea, aşa cum e făcută la noi, nu-mi prea oferă multe momente de satisfacţie.

Dar acum e „vremea bilanţurilor“ şi, în plus, „spiritul Crăciunului“ ne face mai înţelegători, iar mama împodobeşte bradul, nu-i aşa? Prin urmare, mă voi conforma şi eu acestei tendinţe şi voi contabiliza numai laudele pe care le-am emis în 2012, în cadrul acestei rubrici. Nu au fost multe – din 44 de articole, în numai 7 apreciam ceva.

Am salutat, de exemplu, noul post de televiziune Digi 24, care promitea de la bun început că jurnaliştii lor nu vor folosi cuvinte ca „şoc“, „incredibil“ sau „senzaţional“. Asta era chiar ceva senzaţional, într-o presă care înţelege să-şi facă audienţa numai prin recursul la tabloidizare. În plus, la Digi 24 poţi vedea şi emisiuni culturale, cum sînt Ca-n filme sau Digicult.

Un alt canal pe care l-am lăudat a fost Viasat History: „Unul dintre posturile mele preferate este Viasat History. În situaţia în care nu am canalul ARTE – care, din păcate, nu a venit în România, aşa cum ni se promitea anul trecut –, Viasat History este cel mai cultural post pe care mi-l oferă operatorul de cablu la care sînt abonat, RCS-RDS. Şi cînd spun asta, nu mă gîndesc la faptul că oricum istoria înseamnă cultură, ci că la Viasat History pot vedea o mulţime de emisiuni dedicate artelor – de la arhitectură şi plastică, la literatură, muzică sau film. (...) Dar ceea ce apreciez cel mai mult la documentarele de la Viasat History e felul cum este privită cultura. Ea nu e nici pe departe ceva la care să te prosternezi şi de care să vorbeşti dîndu-ţi ochii peste cap cu patos. Valorile sînt valori, dar ele nu-i împing pe cei care le prezintă la Viasat History în deliruri mistico-poetice, iar oamenii îşi păstrează în orice moment un sănătos spirit critic.“

Dintre emisiuni, am apreciat După 20 de ani de la PRO TV, care, în ziua alegerilor parlamentare, a avut invitaţi trei tineri eminenţi, olimpici internaţionali la matematică. Asta, în situaţia în care oamenii care chiar fac ceva valoros în viaţă nu prea au loc pe micile noastre ecrane. Am mai aplaudat reacţia lui Moise Guran, în emisiunea lui de la TVR 2, Ora de business, cînd i-a chemat pe cei din TVR să-şi apere instituţia de atacuri şi, apoi, pe cea similară, a lui Gabriel Giurgiu, în emisiunea Europa mea.

Mi-am exprimat aprecierea din nou pentru În derivă, de la HBO, singurul serial de calitate făcut la noi, şi mai ales pentru actorii care joacă în el, cum sînt Marcel Iureş sau Victor Rebengiuc, pentru că şi-au respectat talentul şi nu au apărut niciodată în telenovele sau în producţii TV îndoielnice. De asemenea, am remarcat documentarul Copiii uraniului, realizat de Iulian Manuel Ghervas şi de Adina Popescu, difuzat de TVR 1 – care, pe lîngă că e bine făcut, m-a atins şi în mod personal (bunicul meu a lucrat în mina de uraniu despre care se vorbeşte în film şi a murit de cancer, în urma iradierii). Textul meu s-a numit „Despre oamenii care nu contează“ – adică despre cei care sînt consideraţi doar „mînă de lucru“ şi, cînd mor, „pagube colaterale“.

În anul care a trecut, am făcut şi un top 5 al celor mai inspirate reclame: pe locul 5 – „P&G susţine cu onoare mamele“, cu Ana Maria Brânză, campioana la spadă; pe locul 4 – spoturile din campania pentru pateul Ardealul, cu „fainoşag“; pe locul 3 – „Milka – Îndrăzneşte să fii tandru!“; pe locul 2 – o campanie făcută de agenţia GMP pentru Dolce Sport, iar pe primul loc – un clip al agenţiei Graffiti BBDO, pentru Pepsi, cel cu melodia „Dorul“, cîntată cîndva de Aurelian Andreescu.

Şi, nu în cele din urmă, am apreciat un material realizat de jurnaliştii Laurenţiu Ungureanu şi Mihai Mincan, publicat în Adevărul, cu voci ale oamenilor care au renunţat definitiv la televizor. Din mărturiile consemnate, reiese că e un lucru extraordinar, prin urmare îl doresc tuturor în anul care vine.