SITUAȚIUNEA

Noi şi noi succese, sau noi şi noi eşecuri? Optez pentru „la même Jeannette…“ A face noduri suplimentare pe aceeaşi sfoară nu înseamnă a veni cu noutăţi. Nu prevăd schimbări esenţiale pe scena noastră publică.

De 1 Decembrie, românii se bucură că sînt români. Şi, cînd se bucură, românii mănîncă şi beau. După acest criteriu, se pare că anul acesta (scuzaţi, anul trecut...) chiar a existat un reviriment de patriotism, marcat de dispariţia conservelor de fasole din galantare.

Din păcate, în România de azi, nu prea ai cum să ajungi, ca editorialist, în pană de subiecte. „Meandrele concretului“ vin asupra ta năvalnic, din toate părţile, în întruchipări imprevizibile, pendulînd între scandalos, jalnic şi comedie ieftină.

Citeam zilele acestea despre La Malinche, care a fost fata unui nobil aztec local, vîndută ca sclavă de mama ei, care a vrut să-l facă moştenitor pe fratele vitreg al acesteia. Trădată de ai săi, i-a „trădat“ la rîndul său, devenind, după cum ştim, traducătoarea, apoi ibovnica fidelă a lui Cortes.

Mi se pare, de la o vreme, că niciodată, după decembrie 1989, viaţa politică din România nu a ajuns la un nivel atît de jalnic. Răfuieli surde, mediocritate agresivă, dezinteres criminal pentru problemele reale ale ţării, mitocănie, incompetenţă, haos. Dar am găsit un text din 2007, din care reiese că nimic nu e chiar atît de nou.

Sîntem în plină perioadă de schimbare a timpului, de moarte şi renaştere anuală a sa. Ocazie bună de a arunca o privire asupra „timpului la români“ şi ce s-a mai întîmplat cu el în ultima vreme. Căci, în ultimă instanţă, timpul sîntem noi, nu vreo categorie apriorică – drept care nici timpul nu mai este, uneori, ce-a fost...

Nu pot construi, în legătură cu Mihai Oroveanu, un discurs pios. Era, cel puţin în aparenţă, refractar la orice ornamentaţie retorică, la orice moft estetizant, la orice abuz de solemnitate. Îşi făcuse, de tînăr, un portret de „băiat de băiat“, bine instalat în propria corporalitate, temerar, aventuros, zdravăn.

Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea de pe buzele celor mai mulţi este: cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc.

Pe la mijlocul anilor ’80, Constantin Noica mi-a dat un plic în care se afla o „notă testamentară“ cu „introducerea“ următoare: „Lui Andrei, cu rugămintea de a publica undeva rîndurile acestea, în ceasul despărţirii mele.“

Dacă de Sfîntul Andrei tot se deschid cerurile, nişte amici mai întreprinzători, la propriu şi la figurat, mi-au cerut să-mi aduc „luneta“ de antropolog şi să împărtăşesc unei selecte adunări cam ce văd eu din anul viitor.

E o vorbă a lui Radu Cosaşu. Cînd cineva se miră, în prezenţa lui, de vreo nefăcută („Incredibil! Cum se poate aşa ceva?!“), el răspunde prompt: „Uite că se poate!“ Cu alte cuvinte, deşi aberaţia, inadmisibilul, incalificabilul pot fi „strigătoare la cer“, ele sînt, totuşi, posibile.

Agitaţie, emoţie, interogaţii, optimism programat... De data aceasta,  Ziua Naţională a României a fost mai vie decît în alţi ani. Trebuie să însemne ceva, este, cred, un tîlc în această relativă schimbare de atmosferă.

Dacă mi s-ar cere o definiţie a dictaturii, aş spune că dictatura este un mod de organizare statală în care sfera posibilului tinde spre zero, lăsînd loc unui procentaj sufocant de imposibil. Pe de altă parte, cînd în spaţiul public totul devine posibil, avem de-a face cu anarhia.

„Strămoşii noştri îşi iubeau cuvintele lor. Erau cu adevărat fericiţi cu ele. Mintea lor nu era făcută altfel. Cuvintele omului alb nu şi-au găsit drumul pînă la ei. Oamenii albi vin adesea în casele noastre. Cuvintele lor se strecoară în gîndurile noastre ca şerpii şi le întunecă."

Mai întîi, ai de înregistrat expresia sonoră a animalităţii. Zgomotele străzii, ale mediilor audio-vizuale, ale oricărei aglomerări umane s-au îndepărtat simţitor de la stilistica articulării calme, a emisiei controlate raţional.

Care e situaţia în România, din acest punct de vedere? În studiul Nielsen, 81% dintre români ar intra în clasa de jos, trăind la limita decenţei, adică fără să-şi permită să facă cheltuieli de voie (procentul celor care au bani doar pentru strictul necesar este pe undeva la 40-50%).

De cîte ori ninge, îmi aduc aminte de Păltiniş. De Păltinişul pe care l-am trăit în anii ’70-’80, împreună cu o mînă de prieteni. Făceam rost, la răstimpuri, de cîteva zile libere şi de ceva bani, ca să ne putem permite scurte episoade de refugiu în preajma domnului Noica.

„Invizibil, ţăranul literaturii noastre vechi apărea doar în împrejurări paroxistice. Acestea îl scoteau din matca lui tăcută, din rosturile lui şi-l arătau lumii: un ţăran răzvrătit, unul ieşit din minţi, altul eroic, alţii victime excesive ale secetei, birurilor, invaziilor. În rest, tăcere."

„Confundaţi cultura cu music-hall-ul“ mi-a spus, deunăzi, un împătimit al arhivelor şi al ediţiilor rare, căruia îi vorbisem tendenţios (impertinent) despre sterilitatea erudiţiei pure. „Iar dumneavoastră o confundaţi cu expertiza contabilă“ – i-aş fi răspuns, dacă n-ar fi existat între noi filtrul vîrstelor.

Revin cu o a doua lectură a cărţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, centrată, din punctul meu de vedere, pe problema modernizării statului. Ceea ce putem să întrevedem în – şi dincolo de – documentaţia bogată a autoarei pe această temă este nici mai mult, nici mai puţin decît eşecul constitutiv de modernizare a statului român.

Îmi reorganizez arhiva personală. Dau peste tot felul de lucruri, semne ale timpului şi ale sorţii, martori ai unei istorii care se va scrie cîndva sau niciodată. Aşa, de pildă, scrisoarea alăturată, adresată în 1989 lui D.R. Popescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor.

Chiar aşa se cheamă mica broşură pe care tocmai am primit-o. Este prezentarea unei campanii de cercetare-acţiune realizată în Ţara Chioarului de o echipă de arhitecţi însoţită de socio/etno/ antropologi sub îndrumarea omniprezentei Fundaţii PRO Patrimonio şi a Asociaţiei Cîte-n lună şi-n mansardă.

La sfîrşitul anului 1995, un domn din Bucureşti mi-a trimis, la Dilema, o scrisoare emoţionantă cu privire la alegerile ce urmau să aibă loc în anul următor. Domnia sa nu mai voia repetarea preşedinţiei lui Ion Iliescu şi nu credea în şansele lui Emil Constantinescu, de care, de altfel, se declara – în chip profetic – dezamăgit.

Astra Film Fest a împlinit 20 de ani! Într-o retrospectivă prietenoasă şi instructivă, Dumitru Budrala, iniţiatorul şi directorul festivalului, aminteşte, în treacăt, cum a pornit acesta: la început a fost... o căruţă cu cartofi!

La Berlin, lumea e foarte supărată. Instituţia care se ocupă de mijloacele de transport în comun ale oraşului a constatat că fiecare al şaselea autobuz şi cam fiecare al unsprezecelea tramvai ajung în staţie cu întîrziere.

Nu, nu căutaţi în dicţionare, nu veţi găsi termenul, l-am inventat ad-hoc. Dar, într-un fel, mă bîntuie de mult. Încă mai am în minte imaginea vie a „thymocraţiei“ de pe vremea cînd făceam teren la Rovinari, un „centru agroindustrial“ născut din fantezia voluntaristă a lui Ceauşescu, pentru a da patriei mai mult cărbune.

Da, o ducem greu. Stăm prost cu economia, cu finanţele, cu corectitudinea, cu competenţa şi cu simţul răspunderii. Sîntem guvernaţi brambura, am ales în Parlament tot soiul de personaje de mîna a doua şi a treia, presa scrisă şi televiziunile sînt pline de vulgarităţi, lovituri sub centură, bîrfe vesele şi propagandă de gaşcă.

Cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu face parte din acea serie relativ recentă de abordări care îţi dau impresia unei întîlniri proaspete cu istoria şi cu „realitatea“, în răspăr cu istoriile voievodale, epocale sau hagiografice, oferindu-ţi sentimentul unei ieşiri din mitologie – şi demitologizările – naţionale cu care sîntem peste măsură de obişnuiţi.

„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva, nu ţi se cere şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni."

Cîteva bijuterii mateine. Sub pecetea tainei: „divina ţaţă“ Masinca Drîngeanu, „tînără, frumoasă, chiabură“. „Farmecul deosebit al femeilor sterpe.“ Remember: „înfloritele lor desfătări“, „noapte de catifea şi de plumb“, „solzii graşi ai apei leneşe“, „biciuind întunericul cu mînuşi albe“, „a perdelui trecutul“ (a-l ascunde).

Săptămîna trecută, am semnalat urmele lăsate de „modernitatea“ socialistă în memoria oraşului: progresele chimiei, universul muncii şi al tehnologiei, armata, şcoala, familia. Astăzi, unghiul inventivităţii edilitare se lărgeşte spectaculos: intrăm în domeniul ştiinţelor naturii, al eticii şi al metafizicii.

Deunăzi, am văzut, din fuga maşinii, un nume de stradă banal în aparenţă, dar, totuşi, misterios: strada Vaselor. De ce s-ar numi aşa o stradă oarecare, printre blocuri? Cum poate să-i vină în minte unui edil să boteze o stradă, strada „Vaselor“? Ce fel de vase? Şi de ce nu orice altceva?

Roşia Montană este un subiect destul de vechi, trecut prin mai multe guverne, care au jucat şi continuă să joace, cu rîndul, rolurile poliţistului bun şi pe cel al poliţistului rău. Actualul Guvern este considerat de poliţistul cel bun nu doar incompetent şi corupt, ci şi laş.

Apariţia la televizor este una dintre formele cele mai rîvnite şi mai eficiente ale manifestării publice. Mai ales pentru politicieni. Dar şi pentru unii intelectuali „angajaţi“, pentru vedete de tot soiul sau pentru cetăţeanul de rînd, fericit şi el, ca toţi ceilalţi, să-şi vadă chipul pe ecran, cînd se întîmplă să fie invitat, fie şi din raţiuni statistice,

Acum ceva timp, domnul Radu Cosaşu mi-a dăruit o tăietură de ziar vechi, în care era preluat scurtul discurs pe care l-am rostit pe data de 11 mai 1990, dinaintea „parlamentului“ de atunci (CPUN: Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională). Instituţia urma să-şi încheie mandatul, în urma alegerilor, şi, inevitabil, s-a organizat o „sesiune festivă“, plină de „discursuri de adio“.

„Sexagenarios da ponte!“ – suna un slogan al Romei antice. „Sexagenarii să fie aruncaţi de pe pod“. S-ar zice că, odată cu răspîndirea creştinismului, această „soluţie“ radicală la problema bătrîneţii a fost abandonată. Dar ea a supravieţuit, în subteranele mentalului european, îngrijorător de mult.

Se vorbeşte adesea, în lumea românească de azi, despre „absenţa modelelor“. Dacă ar fi să intrăm în detaliile subiectului, ar trebui să luăm în discuţie o sumedenie de teme colaterale: absenţa nevoii de modele, diminuarea capacităţii de a admira (dublată de euforia contestării), subversiunea falselor modele şi, de fapt, sensul însuşi al noţiunii de „model“.

Nu mă pot abţine! Sînt în vacanţă, dar continui să mă uit, fie şi frugal, la televizor şi să răsfoiesc ziarele. De cîteva zile, ştirea cea mai intens mediatizată, cea mai „breaking“, pe toate canalele, este modificarea dramatică a siluetei lui Gigi Becali. Se pare că omul s-a îngrăşat vreo şase kilograme! Oare de ce?

A făcut de toate. Nu din superficialitate, nu din orgoliul de a afişa dexterităţi multiple, nu dintr-o juvenilă nevoie de experiment. Ci dintr-o vitală poftă de a face, din dorinţa de a onora oferta infinită a lumii şi de a explora potenţialul nelimitat al creativităţii.

Mulţumită lui Edward Snowden, ştiu acum că Agenţia de Securitate Naţională a Statelor Unite mă spionează. Folosind Google, Facebook, Verzion şi alte companii de Internet şi comunicaţii, strînge o cantitate imensă de informaţii care conţin, fără îndoială, date despre e-mail-urile pe care le trimit sau pe care le primesc, telefoanele sau cărţile de credit pe care le folosesc.

Dacă citeşti ziarele şi te uiţi la televizor, începi să crezi, de la o vreme, că România nu e decît un iarmaroc perpetuu, o adunătură de „oratori, retori şi limbuţi“, o colecţie de fete mai mult sau mai puţin goale, de analişti politici plătiţi cu ziua (sau cu seara), de puşcăriaşi nevinovaţi şi procurori vînduţi, de hoţi şi hoţomani, de asasinate şi divorţuri.

În ultima vreme, românul pare să fie depresiv şi, sporadic, masochist: ne merge rău, tot mai rău, şi să vezi că o să fie şi mai rău! Există şi un soi de jubilaţie în această expunere a tarelor, a bubelor naţionale, congenitale şi nevindecabile, care sînt vînate în media şi în viaţa de zi cu zi a fiecărui român.

Dacă aş fi foarte tînăr, n-aş înţelege nimic. Şi nu din vina mea. N-aş şti să aleg între memoria ca formă a doliului şi memoria ca formă a uitării. Iar privind cu un ochi rău (dar legitim) chiar lista fondatorilor Memorialului de la Sighet, m-aş sminti, probabil, şi mai abitir.

„Mîna invizibilă a Pieţei“ nu poate reglementa niciodată, integral, sistemul economic, totdeauna vor exista zone de deficit de piaţă şi/sau de oferte alternative şi surprinzătoare, pe care piaţa va încerca să le recupereze, să le integreze în sistemul său ori chiar să le anticipeze, fără a ajunge însă vreodată să obţină un monopol real şi total.

Aflu din ziare că tot mai mulţi copii americani vor, încă de la vîrste fragede, să-şi schimbe sexul. Se citează cazul unui băieţel care, deja la 18 luni, se simţea inconfortabil în pielea lui nativă şi voia să fie fetiţă. Îl (O) cheamă Coy (sic!) Mathis. Un caz frapant am întîlnit acum doi ani în presa germană. Cum subiectul pare de o tot mai mare actualitate, reiau articolul pe care, profetic, l-am scris atunci.

Scăderea populaţiei României a luat caimacul discuţiilor publice – şi asta mai ales pe fondul interpretărilor partizane în jurul chestiunii referendumului, şi doar periferic legat de dinamici demografice mai profunde. Era previzibil. E normal şi legitim.

Zilele trecute, Centrul „Marc Bloch“ din Berlin a organizat o dezbatere, sub patronaj franco-german, intitulată „Europa verticală. Frontiere şi linii de demarcare pe axa Est-Vest în Europa secolelor XIX şi XX“. Conceptul-cheie a fost acela de „frontiere-fantomă“, adică frontiere care, într-un fel sau altul, reactualizează sau camuflează diviziuni istorice, instituţionale, geografice, în aparenţă depăşite, dar în realitate încă funcţionale – dacă nu în mod direct, măcar în mod simbolic.

Cum am ajuns aici? De ce este România o low trust society, în care rezistenţa la asociere, mai ales în mediul rural, este un handicap structural al dezvoltării? Amintirea sumbră a CAP-urilor? Firea ţăranului, acel fantasmatic „ADN al românului“ despre care vorbeşte presa?

Universitarul trendy: Am mai multe obiecţiuni cu privire la Parabola Fiului Risipitor. Mai întîi, de ce „fiul“ şi nu „fiica“? N-ar fi fost mult mai interesant din punct de vedere sociologic şi antropologic să plece de-acasă o fată? Şi, de pildă, să se întoarcă în familie însărcinată?