SITUAȚIUNEA

Sorin Vieru a devenit, pentru mine, un personaj, înainte să-l întîlnesc faţă către faţă. Floriana Avramescu, o colegă de liceu care mi-a marcat adolescenţa şi prima tinereţe, mi-a vorbit cu entuziasm despre „Sorel“, ca despre un model al adevăratei masculinităţi: tandru, delicat, înţelept, fără puseuri macho, fidel şi plin de umor.

Comentariul doamnei Diaconu la pilula mea despre „proletariatul corporatist“, publicat la poşta redacţiei în numărul anterior al Dilemei vechi, merită din plin un contra-comentariu. Nu din motive de „drept la replică“ şi cu atît mai puţin ca dispută ad personam: nu am nimic de apărat şi nimic de acuzat.

Sîntem inundaţi, zi de zi, de „evenimente“ inconsistente, zgomotoase, dar vide, mediatizate abundent, la graniţa dintre „actualitate“ şi neant. O perfectă regie pentru a pune o surdină grea pe evenimentele adevărate, pe urmele adînci, dar discrete pe care le lasă în peisajul României contemporane şi alţi „eroi“ decît cei cu ghiul pe deget, cu cătuşe la mîini şi cu discurs de ospătar reciclat.

Cînd m-am suit în taxi, mi-am dorit imediat să fi rămas în avion, deşi la aterizare ne scuturase de credeam că nu o să mai ajung niciodată întreg acasă. Dar nici o cursă în taxi la Marsilia nu este tocmai o plimbare tihnită de duminică.

Îmi place să văd filme de Nae Caranfil. Îmi place să văd şi filme de Cristi Puiu, de Cristian Mungiu, sau de Corneliu Porumboiu. Dar motivele sînt, de fiecare dată, altele. În cazul lui Nae Caranfil, satisfacţia mea vine din faptul că mă simt confirmat în toate idiosincraziile mele.

România a cunoscut, programatic, două tranziţii contradictorii: una spre capitalism, una spre feudalism. Instrumentul tranziţiei economice a fost acelaşi în ambele cazuri: „privatizarea“, adică transferul necesar al proprietăţii de la stat la privat, deci la foştii şi mai ales viitorii proprietari.

Una dintre vorbele preferate ale lui Mircea Dinescu – o vorbă care, de altfel, m-a scos din minţi în cîteva rînduri – este: „Să nu ne patetizăm!“ Amestec de relativism autohton, împăciuitorism tandru, umor strămoşesc şi iresponsabilitate bonomă, vorba lui Mircea are, totuşi, metafizica ei.

Cînd i-a creat pe englezi, Dumnezeu era prost dispus. A început cu bărbatul, bineînţeles, pe care l-a înzestrat ca pe toţi ceilalţi bărbaţi. Pe urmă însă, s-a lăsat pradă proastei Sale dispoziţii şi l-a hărăzit unei vieţi amare: „Să ai parte de cele mai urîte femei din lume şi să nu cunoşti bucate mai alese decît cartofii copţi".

Cei care îşi amintesc de furia vulgară cu care era întîmpinat domnul Coposu imediat după Revoluţie vor contempla cu oarecare stupoare pietatea cvasiunanimă care îl înconjoară acum. E un semn că mulţimea e, totuşi, educabilă: prestigiul adevărat sfîrşeşte prin a impune, fierbinţelile ideologice se domesticesc.

Să urmăreşti cu pasiune prestaţia sportivă a unui conaţional este normal. Să te bucuri dacă reuşeşte să cîştige şi să te întristezi dacă pierde e normal. Să observi, chiar în cazul unei înfrîngeri, că „omul tău“ a etalat calităţi remarcabile şi a dovedit o înzestrare plină de promisiuni e, de asemenea, normal.

Sînt mai puţin vizibili, căci nu apar la televizor, şi mai puţin nocivi, căci nu fură bani sau voturi. Dar aţi trecut cu siguranţă pe lîngă ei, v-aţi confruntat cu ei măcar cînd aţi mers prin şcoli şi, dacă aţi rămas cumva în cîmpul culturii, cercetării sau educaţiei, v-aţi lovit inevitabil de ei.

România e inepuizabilă! Aşa se explică supraabundenţa „perlelor“ pe care Radu Paraschivescu le culege şi le publică, de mai mulţi ani, sub diferite titluri, la Editura Humanitas. Ar putea continua pînă spre dimensiunile unei enciclopedii – şi sper să o facă.

Ce să spun, mie mi-au plăcut alegerile astea... Staţi uşor, nu vă grăbiţi să mă înjuraţi. Nu mă bucur de succesul PSD – este doar o victorie à la Pirus, taman bună să închege nişte coaliţii reactive anti-Ponta, după modelul celor anti-Băsescu.

Ultimele alegeri europarlamentare au dovedit, pe neaşteptate, ataşamentul naţional pentru candidatul independent. Domnul Mircea Diaconu a dat lovitura! Cu un sacrificiu imens: renunţarea la o meserie care l-a făcut celebru şi la o carieră aflată la apogeu.

Doi din trei români au în prezent o datorie, jumătate din aceste datorii fiind de peste 5000 lei. Majoritatea (peste 60%) sînt la bănci, dar aproximativ 20% au datorii (şi) la rude sau prieteni. E mult, e puţin?

Spectacolul vieţii zilnice provoacă o sumedenie de „crampe“ vizuale, al căror inventar poate deveni documentaţia unui amplu studiu antropologic. Iată, de pildă, blugii care se disting prin cîteva suprafeţe decolorate şi prin cîteva tăieturi bine plasate, cu marginile zdrenţuite.

60 de biserici de lemn din Transilvania şi Oltenia au fost incluse de organizaţia Europa Nostra pe lista celor mai periclitate şapte monumente ale Europei, în 2014. Anunţul a fost făcut duminică, 4 mai, la Viena.

De-aici ar fi trebuit să înceapă campania electorală, de la livrarea unei informaţii simple către alegători: Europa, aşa cum apare ea concentrată în instituţiile europene, nu e o ameninţare la adresa cetăţenilor, de care cineva ar trebui să-i „apere“, ci un spaţiu pe care pur şi simplu trebuie să îl locuim împreună.

Fundaţia „Academia Civică“ a publicat anul trecut un raport al serviciilor secrete americane (CIA) despre România. Raportul a fost întocmit în 1949, pentru uzul preşedintelui de atunci al Statelor Unite, Harry S. Truman, şi a fost pus la dispoziţia publicului de către istoricul şi jurnalistul Thomas S. Blanton.

Mesajul lui Bratislav Zivcovici, şeful grupului, este foarte clar: „Scopul nostru principal este să împiedicăm războiul şi vărsarea de sînge şi să împiedicăm ca această zonă să ajungă sub minciuna Americii şi Uniunii Europene..."

Campania electorală care a început de curînd nu se distinge nici prin prea multă imaginaţie, nici prin bun gust. Ea face apel la cele mai rudimentare şi previzibile afecte, manipulează vulgar „sensibilităţile“ massei, vrea să păcălească proclamînd poncife, sentinţe ieftine, promisiuni de doi bani.

Chiar înainte de Paşti, o tînără jurnalistă mi-a pus o întrebare care făcea parte, probabil, din meniul de sărbători: „Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, trei lucruri care vă fac fericit?“ Trei lucruri care mă fac fericit!?

Aş vrea să-i pot convinge pe concetăţenii mei să nu lipsească de la apropiatele alegeri pentru Parlamentul European. Ştiu că, pentru mulţi, ele nu sînt importante. Importante sînt alegerile interne, cele care ne livrează conducătorii direcţi, soluţiile economice optime, şansele imediate de îmbunătăţire a vieţii.

Într-un număr anterior, Cristian Ghinea făcea o excelentă analiză a (i)raţionalităţii şpăgii în spaţiul românesc. Generic vorbind, „cu toţii tindem să evaluăm proprietatea pe care o avem mai mult decît face.“ De ce? „Pentru că oamenii gîndesc mereu deciziile economice în funcţie de anumite aşteptări“.

Cîndva, Patericul, o culegere de „apoftegme“, adică de sentinţe, trăiri şi pilde duhovniceşti, datorate unor mari îndrumători spirituali din răsărit, era o lectură foarte răspîndită printre drept-credincioşi. Azi, cititorii acestui text s-au împuţinat. Dacă mă înşel, cu atît mai bine.

Vă mai aduceţi aminte (mă rog, cei care au ce să-şi amintească)? Toate cererile şi alte hîrtii similare se încheiau, maiestuos, cu „onoare muncii“. Munca era foarte „onorată“, era un fel de zeiţă războinică a unei lupte revoluţionare fără preget.

Există, în imaginarul colectiv, modelul, unanim acceptat, al „bunului creştin“. Bunul creştin e smerit, evlavios, blînd, cu atît mai „bun“, cu cît e mai „creştin“. Dacă urăşte ceva, urăşte păcatul. Niciodată pe păcătos. Îşi iubeşte aproapele pînă-ntr-atît, încît e gata să-şi răsfrîngă iubirea şi asupra duşmanului.

Zilele trecute m-am întîlnit, la un eveniment academic, cu un coleg de breaslă cu care nu mai vorbisem de mult. Sau, mai exact spus, vorbisem, dar nu mai discutasem de prin anii ’90, cînd eram amîndoi la început de „drum nou“, prinşi în proiecte măreţe şi criticînd risipa de bani specifică entuziasmului acelor vremuri.

● N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 176: „(1965). Nenorocirea este că veacuri de-a rîndul – şi acum mai mult decît oricînd – pînă şi oamenii de bună-credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blînd cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea."

Zilele trecute am citit un excelent editorial al lui Vasile Dâncu (sociologul...) despre „România înfricoşată“, despre frica generalizată care pare să paralizeze întreaga noastră societate. O „societate fără politică“ sau cu „o politică moartă de frică, în care activează politicieni paralizaţi de spaime“ – particularizează Dâncu.

Cînd e vorba de credinţă şi de Biserică, ni se pare, de obicei, că umorul e interzis. E vorba de lucruri serioase, de mîntuire, de eternitate, de evlavie şi smerenie, iar umorul riscă să arunce totul în derizoriu. Se recomandă, dimpotrivă, o mină severă, cuvioasă, cuminte, de natură să transforme opţiunea religioasă într-o cruciadă solemnă împotriva dreptului de a rîde.

A fost necesară multă aspera pentru a ajunge la Astra, festivalul de film documentar pe care îl cunoaştem, astăzi, cu toţii. Anul trecut, a ajuns însă la a zecea ediţie, aşezat într-o recunoaştere naţională şi internaţională indubitabilă.

Potrivit unei opinii romanţioase, instituţiile publice trebuie să arate cetăţeanului un chip „uman“. Să-l ia cu binişorul, să se aplece asupra lui cu răbdare şi înţelegere. Dar de aici şi pînă la imaginea instituţiei-azil, care te oblojeşte ca o infirmieră devotată, e cale lungă.

De la Tunis, lucrurile se vedeau puţin altfel. Sărbătoreau noua Constituţie, pe care au discutat-o, punct cu punct, la televizor şi în dezbateri ale societăţii civile. Îi interesa, evident, relaţia dintre religie şi democraţie. Sărbătoreau o Constituţie a speranţei şi a dialogului, nu a triumfului uneia dintre părţi.

Cine vrea să înţeleagă problema răului, trebuie musai să asume, cu tenacitate şi acribie, o răbdătoare „muncă de teren“. „Material“ există, slavă Domnului, din belşug. Un capitol aparte ar putea inventaria, de pildă, întruchipările omeneşti ale răului, portretele infinit diversificate ale stricăciunii interioare, ipostazele ticăloşiei.

Ca totdeauna cînd două ţări din seria „tinerelor naţiuni“ mai din Est ajung să stea de vorbă, constată, cu surprindere, cît sînt de apropiate, de la traseul postsocialist, la apele tulburi ale angoaselor, obsesiilor, vanităţilor şi prejudecăţilor colective.

De multă vreme trăiesc discrepanţa tragi-comică dintre solicitările care vin asupra mea şi capacitatea mea de reacţie. Cu cîţiva ani în urmă, am vrut să-mi notez fiecare telefon, fiecare rugăminte, fiecare propunere, fiecare invitaţie care, adunate laolaltă, puteau alcătui, pentru fiecare zi, o agendă suprarealistă.

În toată această vîltoare care ne înconjoară, puţină rezistenţă prin cultură nu strică. Am zăbovit deci, cu delicii, asupra unui text al lui Noica, peste care am dat din întîmplare, în timp ce căutam să aflu ce se mai întîmplă... în Ucraina. Ca să vezi, unde dai şi unde crapă!

Sandu Tudor este pseudonimul lui Alexandru Teodorescu, personaj spectaculos al perioadei interbelice, bărbat frumos, om de lume, gazetar şi poet, fost luptător pe frontul Primului Război Mondial, fost ofiţer de Marină, fost aviator, viitor călugăr la mănăstirea Antim şi la Rarău, fondator al mişcării „Rugul Aprins“, deţinut politic în mai multe rînduri, mort în închisoarea de la Aiud în 1962.

M-a amuzat întotdeauna înverşunarea lumii bune împotriva manelelor. Este cazul perfect de „ţap ispăşitor“, de mecanism psihologic elementar prin care proiectăm în exterior o culpă ruşinoasă care ne roade prin interior, prin care facem, dintr-un acar Păun, depozitarul mizeriilor noastre pentru a ne putea simţi curaţi şi luminaţi.

Am recitit, de curînd, un articol pe care l-am scris acum şapte ani (apărut în Dilema veche, nr. 173), după eşecul primului referendum anti-Băsescu. Îl republic, din două motive: 1. Situaţia nu pare să se fi schimbat. 2. M-am săturat să mi se tot spună pe forumuri că tot ce spun e în apărarea lui Băsescu.

„În copilărie ne jucam ore întregi pe stradă pînă noaptea tîrziu. Nu aveam «activităţi»; ne jucam cît puteam şi pînă ne strigau în casă de vreo trei ori. Aici, la Montréal, copiii nu prea se joacă pe stradă. Ei au «activităţi»; transportaţi cu maşina în funcţie de orarul părinţilor, au un aer epuizat şi plictisit."

Cînd sînt prost dispus, ceea ce mi se întîmplă destul de des, din varii motive, răsfoiesc culegerile de perle „de tranziţie“ ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureală şi impostură valahă are efectul paradoxal de a mă întrema.

Nu m-am gîndit niciodată pînă acum de ce taman aceste două animale au fost alese în proverb, de ce Calul iese, evident, mai bine, mai nobil, mai puternic decît Cîinele, în această alăturare (ce-i drept, proverbul zice mai departe că nici cîinii cînd vor stăpînii, dar să nu ne încurcăm acum şi cu oamenii...).

Uneori, sînt sătul eu însumi de subtonul de ieremiadă al multora dintre articolele pe care le public. Am, e drept, destule motive să fiu prost dispus, să fiu din ce în ce mai sceptic cînd încerc să imaginez soluţii salvatoare. Mi-aş dori să pot invoca exemple tonice, conjuncturi fericite, reuşite încurajatoare.

„Arhipelagul gustian“ este formularea fericită a Sandei Golopenţia. Despre şcoala gustiană – altfel“ este titlul unei introduceri semnate de Rostas Zoltan, care se întreabă: „De ce este necesară analiza şcolii sociologice iniţiate de profesorul Dimitrie Gusti în perioada interbelică? Şi de ce altfel?“

Nu doresc nimănui să ajungă în puşcărie. Admit că nu există altă soluţie pentru corecţia răului social, că izolarea şi condiţiile aspre de viaţă pot preveni escaladarea criminalităţii, pot provoca teama potenţialului infractor, inapt să respecte regulile convieţuirii curente, normele comunitare.

„Abel e cioban, şi Cain e plugar. Abel rătăceşte prin lume, şi Cain frămîntă locul. Iar Cain ucide pe Abel. Întotdeauna Cain ucide pe Abel. Mă gîndesc, de pildă, la cele două suflete româneşti: sufletul pastoral şi cel agrar. Tot ce e nostalgie şi sete de zări noi ţine de sufletul păstorului."

Spre deosebire de metafizica vechi-indiană, cosmologia judeo-creştină nu pune la îndoială realitatea lumii. Creatorul nu instituie o iluzie, un joc tainic al Lui cu El însuşi. Lumea creată e reală, chiar dacă e dependentă de Făcătorul ei şi, prin urmare, „relativă“, insuficientă ontologic, trecătoare.

Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate.