SITUAȚIUNEA

Pentru a preîntîmpina riscul, piaţa globalizată a elaborat, a standardizat şi a generalizat un set de „bune practici“, de natură să asigure reuşita şi eficienţa activităţilor de piaţă. Cu o condiţie: ca acestea să fie urmate de toţi actorii sociali în deplină transparenţă, permiţînd o permanentă accoutability.

Aniversarea a 22 de ani de la ieşirea pe piaţă a Dilemei e, totuşi, altceva. Mai întîi că 22 (decembrie 1989) e un reper calendaristic cu o greutate aparte în lumea noastră. Nu vreau să fac acum un bilanţ definitiv al „experienţei Dilema“  în destul de pestriţa mea biografie. Dar mă simt îndemnat să recapitulez măcar două-trei beneficii „colaterale“ ale acestei experienţe.

Vorbim astăzi despre atacatori care pun la cale atentate „low cost“. Ei nu mai deturnează avioane pe care să le înfigă în clădiri. Ei caută să verse cît mai mult sînge cu mijloace simple, chiar rudimentare, folosind armament simplu, relativ uşor de procurat pe piaţa neagră.

Ce aşteaptă drept-credincioşii de la o predică de Crăciun? Probabil, nu neapărat o subtilă disertaţie teologică. Dar nici pompa evlavioasă, mai mult decît previzibilă, a unui discurs festiv. Nu îmi permit să dau lecţii, nici măcar sugestii, „profesioniştilor“ care, an de an, se adresează poporului, pentru a lumina sensul sărbătorii.

Site-ul rusesc City reporter şi-a pierdut 66% dintre cititori în ziua în care a hotărît să publice exclusiv informaţii pozitive. Anunţul acesta a făcut ocolul site-urilor româneşti înainte de sărbători. S-a încercat şi la noi ceva similar, şi cam cu acelaşi efect. Nu ţine, lumea vrea să fie impresionată.

E evident şi, în definitiv, normal că nu putem mulţumi pe toată lumea. În ce mă priveşte, am o veche experienţă a amplasamentului deficitar, de natură să irite cînd la dreapta, cînd la stînga. Cînd m-am implicat politic, am fost admonestat de „trădare intelectuală“: m-am băgat unde nu-mi fierbe oala.

Ca de obicei în ultimii ani, în privat am alergat frenetic toată luna prin magazine după cadouri şi ne-am branşat la toatele ofertele pieţei, iar în public ne-am mai întrebat, retoric, unde s-au dus tradiţiile noastre de Crăciun, de ce s-a comercializat totul, ce fel de viaţă mai e şi asta în care piaţa ne dictează fericirea?

Ţoapa e eternă şi ubicuă. La noi, ea are însă o consistenţă aparte, ceva între exasperant şi pitoresc, un amestec de candoare zoologică şi obrăznicie veselă, de agresivitate fudulă şi nesimţire colocvială. Ţoapa de tip vechi nu avea încă mijloacele de care dispune ţoapa de tip nou.

„Miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi“ – spunea poetul. Asta era demult. Acum miroase a şorici şi slană peste oricare vamă. Porcul, animalul nostru de suflet şi trup, migrează de ceva vreme, s-a instalat şi el în mobilitate – cum ar spune Dana Diminescu.

Toţi cei din generaţia mea îşi amintesc ce însemna, pentru fostele ţări comuniste, modelul iugoslav. Îl priveam cu invidie pentru politica lui „nealiniată“, pentru dreptul la călătorie şi la valută al cetăţenilor sîrbi, pentru atmosfera destinsă a vieţii culturale, în care îşi găseau locul, cu naturaleţe, experimente de avangardă...

Stau afară la o ţigară, cu fotograful care s-a ocupat de imaginile cu Ivan Patzaichin pentru sărbătorirea care trebuie să înceapă înăuntru, la Teatrul Naţional; tocmai a împlinit 65 de ani şi nişte prieteni au vrut să-i facă o surpriză. Şi chiar i-au făcut!

Toto, prin clasa a treia, ne intimida pe toţi prin talentul lui literar: scria versuri de o neobişnuită maturitate şi nu ne îndoiam că eram colegi cu un viitor mare om de litere. Ulterior însă, traseul lui profesional a luat o cu totul altă direcţie: a terminat chimia la Politehnică, s-a specializat în biotehnologie, a lucrat în Statele Unite...

Zilele trecute, o doamnă din publicitate m-a întrebat ce cred eu, „ca antropolog“, despre aceste animăluţe. Se referea la cele din publicitate. Eu însă am realizat că mica noastră grădină zoologică nu este un alint izolat şi că numai eu ştiu o sumedenie de persoane care se înconjoară de porcuşori, raţe, ursuleţi etc.

Pe blogul Adevarul.ro am publicat, luni, o opinie despre problemele de cadre din PSD. În ajun, apăruse în presă textul unui apel semnat de peste 25 de intelectuali (eram printre ei), care avertizau asupra unor eventuale selecţii discutabile pentru echipa de consilieri a noului preşedinte.

Am evocat în repetate rînduri acest fenomen care pare a fi partea plină a paharului unei Românii secătuite: IMM-urile speranţei, iniţiativele mici şi mijlocii care apar la umbra eşecului instituţiilor. Sînt grupuri mici de persoane care preiau iniţiativa pe cont propriu şi fac ceva, intervin într-un colţ de societate şi îl schimbă.

Mă bucur că PSD a pierdut alegerile. Era momentul să se producă o schimbare radicală de strategie politică şi de stil. Admit, pe de altă parte, că bunul echilibru al democraţiei nu se poate dispensa de existenţa unui solid partid de stînga, coerent şi funcţional.

Tot ce s-a putut spune mai plauzibil despre recentele alegeri şi răsturnarea de situaţie demnă de Guinness Book este că a fost un „vot emoţional“. Emoţional negativ, împotriva sistemului, sau unul pozitiv? Singurul răspuns plauzibil este: da. Nu avansăm prea mult.

„Dintre toate păcatele pe care omul politic poate să le facă, cel mai josnic este acela de a sacrifica interesele statului pentru acelea ale partidului. (...). Se întîmplă adesea ca spiritul de partid să fie mai tare decît patriotismul.“

S-a vorbit mult despre nevoia românilor – sub-specia „prostime“ – de un tătuc salvator al naţiei, cu trimitere directă la comunism şi la cei vinovaţi de nostalgie. Nu e chiar aşa. Povestea e mai veche şi a fost inaugurată de nimeni altul decît Eminescu: se cheamă mitul voievodal.

Cu cîţiva ani în urmă, Jacques Julliard constata că „sîntem sub ameninţarea a două ulcere rivale, care se hrănesc unul dintr-altul: elitismul, adică democraţia fără popor şi populismul, adică poporul fără democraţie.“ Simt nevoia să dezvolt puţin această excelentă distincţie.

În 2000, faimosul Huntington, împreună cu colegul său de la Harvard, Lawrence Harrison, au editat o carte de succes intitulată Culture matters. Cum ar veni, cultura contează. Mai exact, şi cultura contează, pe lîngă economie şi politică, întrucît poate influenţa economicul şi politicul.

Unificarea europeană, se ştie, n-a început ca proiect cultural. Lumea era şubrezită de un război devastator. Trebuia regăsit metabolismul păcii, înăuntrul unui spaţiu reunificat, cu reguli şi perspective clare. Aşa s-a născut, în 1951, ECSC – adică, pe romîneşte, CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului).

S-a discutat mult despre reproducerea elitelor politice comuniste. Analize imparţiale au arătat însă că, din acest punct de vedere, nu stăm nici mai bine, dar nici mai rău decît majoritatea statelor postsocialiste. Unde stăm însă mai prost, se pare, este la reproducerea elitelor politice postcomuniste.

Constat că piaţa ideilor e, la toate nivelele, invadată de o inflaţie relativistă care se ia drept „obiectivitate“. E rău Ponta? Nu zic nu, dar nici Iohannis nu e mai breaz. Pesedeul e plin de mafioţi? Ce vorbeşti?! Da’ pedeliştii cum or fi? E defectă Elena Udrea? Dar lasă că nici cu Monica Macovei nu mi-e ruşine!

Cu un picior în Est, unul în Vest şi ochii roată, Ivan Krastev este unul dintre cei mai lucizi analişti politici pe care îi cunosc. Iar analiza recentă pe care a făcut-o politicilor globale ale protestului mi se pare una dintre cele mai comprehensive.

Pînă la pubertate, eram aproape anorexic. Am fotografii de pînă la 12 ani care par a fi făcute cu un aparat Roentgen: mi se văd coastele ca la o radiografie. După 14 ani, martirizat de obscure jocuri hormonale, am început să mă îngraş. În adolescenţă, am slăbit din nou. Apoi m-am reîngrăşat.

Două excelente cărţi publicate recent la Polirom despre imaginea românilor, construită de maghiari (Melinda şi Sorin Mitu), respectiv de germani (Klaus Heitman) ne reamintesc însă faptul că această imagine de sine la care ţinem atît de mult se naşte în ochii Celuilalt şi se construieşte într-un permanent dialog istoric cu acesta, şi nu într-un mîndru monolog.

Am, de cîteva săptămîni, încă o probă că dreapta românească şi unii intelectuali români sînt predestinaţi să fie dezamăgiţi. Îşi produc singuri – şi sîrguincios – dezamăgirea, reuşind, mai întîi, să se amăgească suveran, în cheie solemn-metafizică. Demarează euforic şi sfîrşesc în lehamite.

Astra Film Festival a avut excelenta idee de a alcătui un grupaj de filme despre „Comune, comunităţi – utopii şi practici“. Împreună, nu sînt doar bune de privit, ci mai ales bune de gîndit. Ca orice film documentar bun, ele te invită în spatele uşilor deschise pentru a-ţi arăta ceea ce ai mai auzit sau văzut, dar n-ai ştiut să priveşti.

Un înalt ierarh e luat la întrebări, deunăzi, pentru afaceri necurate. Un preot de prin Bucovina, fost informator, îl înjură birjăreşte pe cel pe care îl turnase, iar fiul lui, tot preot, se repede să-l lovească pe enoriaşul care vrea lămuriri, cu o cruce de lemn, manevrată, abil, ca bîtă.

Dacă „o societate într-o farfurie“ a devenit de mult un soi de slogan al antropologiei alimentaţiei, capabilă să-ţi spună cine eşti după ce (şi cum) mănînci, descifratul unei societăţi după cum circulă în trafic nu a pasionat, se pare, pe nimeni în mod sistematic. Şi asta chiar dacă nu există turist care să nu se întoarcă acasă cu observaţii despre traficul „de acolo“.

Aşteptările nu trebuie să depăşească rezonabilul, simpatiile nu trebuie să devină pasiuni. Pe de altă parte, între a căuta răul cel mai mic şi a căuta cel mai mare bine posibil e o nuanţă decisivă. „Cel mai mare bine posibil“ nu e echivalent cu „răul cel mai mic“.

Identitatea nu este o autistă afirmare de sine, o ştim. Ea este totdeauna un joc în doi, în care Eu se raportează la un Altul atractiv, pe care îl metabolizează în propria fiinţă, precum şi la un Altul repulsiv, de care se delimitează pentru a se defini şi a se cunoaşte pe sine.

Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate în spaţiul anonim al vieţii private, sau al culturii de nişă. Despre dramă se vorbeşte mai curînd în cheie telenovelistică, despre suferinţă în cheie pragmatic corporatistă.

Transilvania a fost totdeauna legată de „frontieră“, dincolo de pădure, un spaţiu al fantasmelor silvice, recuperat ulterior de romantism, de la Castelul din Carpaţi la Dracula. Refuzate sau ironizate de români (nu fără temei...), aceste referinţe rămîn repere ale imaginarului occidental.

Crede cineva că Churchill sau De Gaulle, Mitterrand sau Helmut Schmidt, John Kennedy sau chiar socialistul Hollande au făcut vreodată campanie electorală cu ulei şi mălai, cu daruri către Biserică, sau cu autobuze pentru şcoli? Avem un motiv în plus să observăm că România e altfel.

M-a intrigat, v-am mai spus, răspîndirea parenting-ului. M-am întrebat atunci, şi mă întreb din nou, cum de a putut omenirea să nască şi să crească atîţia copii, timp de zeci de mii de ani, de capul ei, fără servicii pentru viitoarele mame, actualele mame, taţii care vor să fie mame, mamele care nu vor să fie mame ş.a.m.d.?

Sînt de părere că unele fragmente dintr-un interviu pe care mi l-a luat domnul Bogdan Chirieac în 1999, cînd eram ministru de Externe (vezi Adevărul, nr. 2744/1999) sînt, prin analogie, destul de actuale. Dumneavoastră ce credeţi? Dacă mă înşel, luaţi textul de mai jos ca pe o simplă pagină de memorialistică.

Cerem ajutorul prietenului Google: mitocan, 65.000 de rezultate. Slăbuţ... Caută „mitocanul român“ – sugerez eu. 378.000 rezultate şi numeroase articole, de la Mircea Cărtărescu la cine vreţi dumneavoastră. Mda, „mitocanul român“ nu este orice fel de mitocan...

„Feminitatea“ tradiţională implică şi exerciţiul preparării şi al distribuirii hranei. „Activitatea“ destinului se asociază cu gestul – nutritiv – al „porţionării“. Destinul fiecăruia e „porţia“ care i-a fost dată, „lotul“ lui, hrana care i se atribuie. „Porţia“ se referă, fireşte, şi la cantitate (cît?), dar şi la „reţetă“ (ce ingrediente, ce dozaj?).

Ştiu că nu e în regulă să citeşti din Nae Ionescu. Ştiu şi ce e blamabil în opţiunile lui politice, greu de înţeles la un om atît de inteligent şi de rafinat. Dar nici inteligenţa, nici rafinamentul n-au fost de mare folos pentru distilarea convingerilor unor intelectuali de vîrf, sau pentru tribulaţiile lor conjuncturale, pline de compromisuri.

Dan Hăulică mi-a fost profesor. M-a publicat generos în extraordinara revistă Secolul 20 (cu totul implauzibilă în contextul în care apărea). M-a îndatorat cu prietenia lui şi m-a însoţit, discret, dar solidar, în toate tribulaţiile biografiei mele postdecembriste.

Aflu, din ziare, că Muzeul Literaturii Române e pe cale de disoluţie. Proprietarii clădirii au recuperat-o, aşa încît instituţia trebuie evacuată. Ministerul Culturii n-are soluţii la îndemînă, Primăria are alte priorităţi. O manevră de avarie pare să fie mutarea birourilor în atotprimitorul mausoleu de la Casa Scînteii.

Mă pregăteam de o debranşare totală, fără mobil, fără laptop şi fără dileme, undeva departe de Bucureşti. Cu bagajele făcute, mai trebuia doar să merg două zile la o Şcoală de vară de film şi antropologie vizuală (Longocampo DOX), organizată de Ionuţ Piţurescu la Cîmpulung: o ultimă „branşare“ şi gata.

Dezbaterile de azi despre atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de politica regională (şi internaţională) a Federaţiei Ruse mi-au adus aminte de dezbateri asemănătoare din 1999, cu privire la criza din Kosovo. Şi atunci existau, la noi, numeroşi partizani ai unei atitudini mai „rezervate“ faţă de strategiile NATO şi UE.

Un restaurant american onorabil şi cu o clientela constantă s-a îngrijorat de faptul că, deşi publicul era acelaşi şi veniturile nu scăzuseră, clienţii păreau tot mai nemulţumiţi şi se plîngeau tot mai mult. Au angajat deci o firmă specializată care să le explice fenomenul şi să le spună ce trebuie să facă pentru a remedia lucrurile.

Tu trebuie să decizi despre ce şi despre cine e cazul să te exprimi. Lucrul „la comandă“ e ipocrit sau convenţional. „Creatorilor“ le pot spune, deci, că esenţialul e să-şi vadă de treabă. Mai devreme sau mai tîrziu, vor apărea roadele. Accentul pe „managementul“ carierei e inutil, dacă nu direct contraproductiv.

După războiul de independenţă din 1990 şi entuziasmul confuz care i-a urmat, românilor nu le-a trebuit prea mult timp pentru a realiza că au pierdut, din nou, războiul cu armata regulată a statului. Aceasta a schimbat instituţiile şi regulile jocului, dar şi-a păstrat partea leului, instituind cleptocraţia binecunoscută.

Te poţi supăra pe cineva care nu-şi valorifică în mod inteligent calităţile, sau care nu-şi cunoaşte limitele, ori nu-şi domină slăbiciunile. Dar nu te poţi supăra pe un ins încă nealcătuit, nearticulat, fluid, imprevizibil nu prin subtilitate dinamică, ci prin carenţă structurală.

Nu se poate să nu fi observat şi dumneavoastră înghesuielile de maşini care se produc la orele de intrare şi ieşire de la ore în jurul şcolilor „bune“. Stau lîngă o astfel de şcoală şi străduţa cu pricina este impracticabilă cel puţin două ore pe zi