SITUAȚIUNEA

Multe lucruri cutremurătoare mai poate afla omul dacă îşi dă osteneala să citească presa, zău aşa! Auziţi şi dumneavoastră, cică „mentalitatea nu s-a schimbat foarte mult faţă de perioada în care «alcoolismul urmărea fiecare pas al ţăranului» şi în care violurile prin incest erau un fapt normal“!

Ştiu foarte bine că nu poţi transforma „rezonabilul“ în virtute supremă. Inventarul experienţelor noastre de viaţă nu poate fi „curăţat“ de numeroasele lui episoade nerezonabile, fără riscul de a deveni o plicticoasă peltea de cuminţenie stearpă.

Nu există nici o „psihologie a poporului“ – deci nici a poporului român. Cum aşa?! Păi, „poporul“ nu este un subiect psihic, deci nu poate fi investigat psihologic. Poporul este o construcţie politică. Şi încă una relativ recentă şi destul de capricioasă, cu geometrie variabilă, tocmai pentru că este de sorginte politică.

Am văzut o sumedenie de politicieni, profesori de liceu, mătuşi patriotice şi literatori de provincie (chiar dacă trăiesc în Bucureşti…) perorînd emoţionat, ori de cîte ori e vorba de ţărişoară, despre „eroii neamului“, de la Decebal la Avram Iancu şi Bălcescu, despre mari isprăvi istorice, despre imemoriale virtuţi strămoşeşti.

Şcoli de vară în diverse sate, proiecte de dezvoltare locală, intervenţii de reabilitare a unor obiective patrimoniale… Am fost la cîteva dintre ele, am ratat multe altele la care am fost invitat, dar nu am mai reuşit să ajung. Par să fie tot mai multe astfel de iniţiative – ceea ce este, desigur, foarte bine.

Mărturisesc că nu pricep cum de am ajuns să mobilizăm atîta antipatie. Evident că sîntem, ca tot omul, plini de defecte, amendabili în unele din ideile sau opţiunile noastre. Dar nu aici e buba. E ceva în simpla noastră prezenţă care scoate din minţi o anumită categorie de oameni.

– Ne-aţi luat tot! se aude dintr-odată vocea puţin răguşită a unui domn în vîrstă ajuns în faţa ghişeului. Lumea tresare şi toate privirile se îndreaptă spre ghişeu. E parcă şi mai multă linişte.  – Am venit să vă spun că nu mai am ce să vă dau, continuă calm domnul în vîrstă.

Pentru mine, comunismul nu e o simplă obsesie retro: mi-am petrecut jumătate din viaţă sub gheara lui, am fost, pînă la excluderea din 1982, membru al partidului comunist şi încă sînt înconjurat de politicieni, gazetari, intelectuali de toate culorile care au slujit, volens-nolens, totalitarismul de extremă stîngă.

Fotografiile sînt memoria! – jubilează un tînăr bine făcut, probabil american, în timp ce mai face un ultim snapshot al unor stalactite din peştera Postojna. Vecinul său de turism, un nordic blond şi zîmbitor, îl aprobă şi se angajează în cîteva replici pe care nu le mai aud.

La o anumită vîrstă, a dori să schimbi lumea e, în mod natural, un proiect de viaţă. Eşti tînăr, gata de gesturi şi fapte mari, plin de energie şi de încredere în puterile şi în soarta ta. Vrei să schimbi lumea, pentru că simţi nevoia să dai un sens existenţei tale, să te distingi ca purtător de faclă, ca misionar al noului, al „mai bine“-lui.

Cînd, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întîmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste cîte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitînd de căldura mediocră a soarelui. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vîrtejului înconjurător.

E interesant cum încearcă unii intelectuali să se „integreze“, să recupereze, totuşi, distanţa dintre ei şi Biserică, devenită o gravă criză de comunicare. E vorba, deci, nu de apostazia „recentă“, de cei care taie, cu un ireductibil complex de superioritate, punţile.

Pînă una-alta, m-am instalat la hotel, cu inima cît un purice. Dacă nu vor accepta, cum a făcut-o, generos, taximetristul, semnătura mea în locul plăţii cu banii jos? Deocamdată, aveam însă şi altă grijă. Trebuia să „administrez“ toaleta de seară a fetiţei.

Stupoarea pe care o provoca înfăţişarea mea m-a însoţit şi printre turiştii asiatici de la Borobudur. O tînără coreeancă m-a rugat să mă las fotografiat alături de fetiţa ei, aşa cum se fotografiază vilegiaturiştii cu urşi împăiaţi, cămile sau crocodili. Am acceptat, fireşte.

După o noapte de insomnie, m-am sculat cu o frază bizară în cap: „În forul meu interior se află o agendă“. După ce că eram bezmetic de somn, vocea interioară, care îmi tot repeta ca o placă stricată de patefon această frază, m-a scos din sărite.

Carevasăzică, dl ambasador avea de gînd să mă consemneze la faţa locului vreme de şase zile, pînă la următorul zbor spre Bucureşti. Am încercat, perplex, o mică infuzie de raţionalitate: „Domnule ambasador, am făcut un drum de 16.000 de kilometri ca să ajung aici."

Căutam nişte poveşti cu străini despre România, pentru o prezentare. Am dat peste colecţia de interviuri din campania „De ce iubesc România?“. Şi mi-am adus aminte şi de zecile de interviuri pe care le-am avut cu manageri străini în anii 2000 despre „cultura economică“ din ţările post-socialiste.

În 1978, tînăr cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei RSR, sînt chemat la Ministerul Învăţămîntului de Mircea Maliţa. Mă anunţă că, în Indonezia, urmează să aibă loc o conferinţă internaţională de futurologie şi că am fost recomandat ca potenţial participant din partea României.

Despre Cronică de Cotroceni trebuie spus, în primul rînd, ceea ce nu este: o carte de dezvăluiri despre alţii sau una de justificări de sine. Ea este o „cronică“, o „dare de seamă despre un fenomen important, despre care ştii cum s-a produs“ – vorba lui Al. Paleologu, citat de autoare.

E plină lumea de personaje pestriţe, care nu ezită să proclame cu morgă: „Sînt un domn!“ sau „Sînt o doamnă!“. Dar, date fiind amintirile mele, îmi este tot mai greu să identific cazuri de „domnie“ autentică. Mă uit la politicieni: sînt, preponderent, necultivaţi, proşti vorbitori, de o vulgară suficienţă.

Înainte de 1989, nu ne răfuiam prea zgomotos cu nimeni. Evident, puterea se răfuia cu cei care nu respectau strict disciplina ideologică şi politică, iar populaţia se răfuia (mai curînd tacit şi cu perna pe telefon) cu puterea mincinoasă şi abuzivă.

Bucureştiul este precum societatea românească: fragmentat. Dar acesta este farmecul său!… Acest verdict al unui manager american stabilit la Bucureşti mi-a rămas în minte. Este, de fapt, o constatare veche a călătorilor străini în Principatele Române.

Mi s-a întîmplat, de cîteva ori, să dau, zapînd, peste ample emisiuni cu profil culinar. E o modă planetară. Gătitul e reambalat ca entertainment. N-am nimic împotrivă, deşi fac parte mai curînd dintre consumatori decît dintre bucătari. Ştiu însă că există oameni care gătesc cu plăcere şi îşi exhibă cu mîndrie talentele.

Mica noastră grădină a erupt din toate sevele într-o dezordine copleşitoare. Ana moşeşte fiecare frunză nou-născută, îi ţine socoteala şi, dimineaţa, la cafea, îmi povesteşte cum o duce. Eu, copil de asfalt, mă bucur intelectual, aşa, făcînd un efort de imaginaţie estetică pentru a realiza că e ceva frumos.

Am scris acest text în 1985, pentru catalogul primei expoziţii „Prolog“. Îl retipăresc, acum, cu nostalgia celui care a părăsit de mult „critica de artă“, dar îşi aminteşte de vremuri în care practica acestei meserii nu era simplă gazetărie, ci reflex de „normalitate“, încercare de „a păstra nordul“.

Dimineaţa, la cafea, am reluat dialogul lui Kundera cuvînt cu cuvînt şi am început să-l întorc pe toate feţele. Apoi am început să mă las în voia amintirilor şi analogiilor, adică să bat cîmpii, cum ar veni. Îmi cer deci scuze pentru ceea ce urmează…

Dacă mi-ar cere cineva să scriu, acum, cîteva pagini despre Constantin Noica, aş avea trac. Deşi l-am cunoscut îndeaproape, deşi m-am format în preajma lui, l-am citit, am participat, alături de cîţiva prieteni, la o serie de seminarii private pe texte de Platon, Hegel şi Goethe, omul continuă să mă intimideze.

Apărută în colecţia îngrijită la Humanitas de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, România medicilor de Constantin Bărbulescu se înscrie, într-un fel, în trena de uimire şi revoltă lăsată de Aferim! şi este de natură să stîrnească acelaşi gen de sentimente.

E imposibil să iubeşti filmul fără să-l fi frecventat cu asiduitate, cu pasiune sau măcar cu o specie sau alta de iritare pe Federico Fellini. E imposibil să pricepi surescitarea creatoare, febrilitatea barocă a secolului 20 fără să fi văzut La Dolce Vita, Opt şi jumătate, Amarcord sau Giulietta şi spiritele.

Ne aflăm din nou într-una din perioadele de sărbătoare, în care fericirea este pe buzele tuturor. În restul timpului însă, ne urăm doar sănătate, ca şi cum fericirea ar fi rezervată sărbătorilor, sau ar fi ea însăşi o sărbătoare…

Toţi vrem să fim – sau măcar să părem – deştepţi. Nu mă exclud din această caracterizare, deşi, mă credeţi sau nu, de la o anumită vîrstă nu mai trăieşti acut insomnia conştiinţei de sine. Îţi ştii limitele mai bine decît toţi duşmanii tăi, faci diferenţa dintre înzestrare nativă şi merit dobîndit prin salahorie.

Paştile şi Crăciunul au început să-mi cadă greu din cauza acestei întrebări pe care presa o pune cu o consecvenţă demnă de o cauză mai nobilă. E firească, într-un fel, dar cînd se repetă identic, în fiecare an, cam ce noutăţi ai putea să mai spui?

Cînd vrei să lauzi ceva, sau pe cineva, nu e obligatoriu să ai competenţa a ceea ce lauzi. Lauda porneşte ori din entuziasm sincer (chiar dacă inadecvat), ori dintr-un mărunt calcul de conjunctură. Ea stă, cu alte cuvinte, sub semnul opiniei (private şi libere), dar, ca atare, nu face rău nimănui.

Durkheim – Émile Durkheim – este domnul care a inventat sociologia. Asta s-a întîmplat mai demult, tocmai se împlinesc 120 de ani de atunci. Au încercat şi alţii înaintea lui, dar nu le-a ieşit cum trebuie. Căci, pentru a exista, o ştiinţă trebuie să aibă un obiect clar al ei, de care să se ocupe în mod legitim şi exlusiv.

Aud, adesea, formule autoreferenţiale care mă pun pe gînduri: „Eu, ca intelectual…“, „Sînt, totuşi, un intelectual…“, „Noi, intelectualii…“ Prima mea reacţie este să spun că un intelectual adevărat nu se recomandă niciodată pe sine ca „intelectual“. Dar, în fond, ce înseamnă „un intelectual adevărat“?

În dosarul din numărul anterior al Dilemei vechi, dedicat relaţiei dintre religie şi politică, profesorul Radu Carp atrăgea atenţia asupra faptului că „problema statutului religiei în şcolile publice este una din cele mai grele opţiuni cu care se confruntă o democraţie“.

Exact ca în dramaturgia zombi: ecranul e populat de fizionomii plauzibile, de oameni „ca toţi oamenii“, de figuri „normale“ pînă la banalitate, dar, la momentul (in)oportun, chipurile se schimonosesc. Ochii capătă un luciu roşiatic, halucinatoriu, iar din gură iese, scabros şi ameninţător, un soi de caracatiţă absorbantă.

În ultimul număr din Der Spiegel, şase greci stau de vorbă despre situaţia politică şi economică a ţării lor: un ministru al noului guvern, primarul Atenei, un scriitor, o jurnalistă, o cîntăreaţă şi un om de afaceri (de fapt, o doamnă). Impresia generală este că aproape toţi sînt mai îngrijoraţi de soarta Europei decît de propria lor soartă.

La încheierea proiecţiei în avanpremieră a filmului lui Radu Jude, prima întrebare a fost, după cum mă aşteptam, „De ce sînt prezentaţi preoţii cu atîta lipsă de consideraţie?“ A urmat un comentariu binevoitor-uimit: „Este filmul unei rupturi, n-am mai văzut aşa ceva…“. Şi discuţia a culminat cu o formulare inocent-sinceră, demnă de toată atenţia.

„Dezamăgiţii“ de după 1989: „Altceva am sperat. Au murit oameni degeaba. Una peste alta, era mai bine înainte“. Eu, unul, am trăit episodul „decembrie 1989“ ca pe un miracol şi, oricîte rele văd în jur, sentimentul miracolului rămîne întreg.

Ceva s-a schimbat în mediul universitar britanic. Mulţi profesori sînt epuizaţi, stresaţi, excedaţi, suferind de insomnie, anxioşi, cuprinşi de sentimente de ruşine, agresiune, jignire, vină şi, în general, de senzaţia că sînt deplasaţi, că nu mai sînt „la locul lor“. Acest lucru poate fi observat pretutindeni.

Săptămîna trecută, pe site-ul Contributors, dl Radu Vancu formulează o serie de observaţii cu privire la un articol al meu din Dilema veche. Remarc, mai întîi, că observaţiile cu pricina sînt ambalate civilizat, fără paraponul de primă instanţă al „răfuielilor“ curente. Dl Vancu îmi pune şi cîteva întrebări.

S-ar zice că România nu are populaţie, ci fie electorat, fie popor – Poporul nostru. Ca întreaga noastră societate, demografia s-a politizat şi ea. Zilele trecute, de pildă, am fost solicitat să rezum cîteva date demografice în faţa unui public select de oameni de afaceri.

Nu mai sînt la curent cu viaţa literară şi îmi asum riscul de a rata mari întîlniri cu mari pagini de poezie sau proză. Fapt e că nu mai am timp, energie şi pornire să citesc tot ce apare. Am avut însă curiozitatea să caut, pe Internet, informaţii despre răsculaţi şi am avut interesante surprize.

Clopotele umplu ecranul, iar toaca îţi răsună în inconştient. Lama buldozerului rade case şi păduri. Chipuri de bătrîni privind printre lacrimi, cu o lumînare în mînă pentru sufletul satelor ce urcă la cer pentru a face loc, aici, pe pămînt, carierei miniere de la Rovinari. Aşa începe un reportaj „Sahia“ semnat de Laurenţiu Damian.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu sînt din ce în ce mai prost dispus. Am crezut, mai întîi, că e chestie de vîrstă. Sau o criză trecătoare. Dar răsfoind texte mai vechi, constat că boala e cronică. Iată simptomele ei, aşa cum se manifestau într-o ohtătură de acum opt ani. În ce vindecare să mai sper?

Nu, nu am – şi nici nu îmi propun să găsesc acum – un răspuns la această întrebare. Şi nici nu cred că ar putea fi formulată chiar aşa de abrupt. Recunosc însă că mi-am pus-o zilele trecute, uitîndu-mă intrigat la notele de la un examen. Am făcut şi un mic grafic...

Destul de des, în ultima vreme, găsesc în presă relatări „senzaţionale“ despre minuni şi profeţii, despre simptome „evidente“ ale sfîrşitului lumii, despre vindecări şi exorcisme, şi despre tot soiul de isprăvi „neobişnuite“, devenite „breaking news“, prin rîvna unor feţe bisericeşti din mult încercata noastră patrie.

Da, ştiu, nu e prea frumos să vorbeşti despre tine în public, aduce a lăudăroşenie. Aşa poate suna şi faptul că voi vorbi acum despre propria mea carte – Fascinaţia diferenţei, reeditată recent la Editura Trei. De fapt, şi la prima apariţie, Ion Bănşoiu m-a ironizat: „Nu ai încă operă şi te-ai apucat să-ţi scrii memoriile!...“

Mai toate comentariile de care au parte unele texte critice despre comunism stîrnesc reacţii iritate: lumea e plictisită de anticomunismul „visceral“ al cîtorva „vechituri“ monopoliste, al cîtorva intelectuali de dreapta care cîştigă o pîine bombănind „racilele“ vechiului sistem. N-au înţeles nimic. Sînt un fel de propagandişti pe dos.