SITUAȚIUNEA

În ultima vreme, pare să se fi instalat însă o fascinație a Bucureștiului necunoscut, ascuns privirilor, uitat, renegat, a Bucureștilor din spatele capitalei administrative și monolitice. Cărțile și albumele despre „adevăratul“ București fac succes de librărie.

Relele unora sînt amintite drastic, cu parapon și cu consecințe de ordin public, în vreme ce relele altora sînt ținute „sub obroc“ sau tratate cu inexplicabilă îngăduință.

Zilele trecute a trebuit să mă documentez și să dau un răspuns inteligent despre „cultura succesului“ la români: dacă există așa ceva, cam în ce ar consta, cam ce spune „înțelepciunea populară“ pe tema asta?

Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că și azi „realizatorii“ lor pendulează, ca ton, între miliție și procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbește în articolul lui Constantin Noica: voluptatea.

Ar fi trebuit să fie un eveniment național; n-a fost. Georgescu-Roegen, creatorul bioeconomiei, ar trebui să fie un erou național; nu este.

Cuvîntul turcesc pe care l-am pus în titlu înseamnă „sustenabilitate“. L‑am ales mai întîi pentru că e o dovadă convingătoare a globalizării. Odată ajuns la modă, orice cuvînt, din orice parte a lumii, devine universal valabil.

Îmi aduc aminte de elongațiile corporale pentru care tinerii chinezi aspiranți la corporații stau pe listele de așteptare și cîte doi ani: au observat că, inconștient probabil, angajatorii occidentali preferă candidații ceva mai înalți, așa, ca ei…

Dintre candidații viitoarei campanii electorale avînd ca țintă Primăria Capitalei, cel mai plauzibil, din punctul meu de vedere, este dl Nicușor Dan. Nu-l cunosc personal, dar știu ce a făcut și ce face și mi se pare că are marele atu de a nu semăna cu nici unul dintre antecesorii și dintre contracandidații săi.

Ne-am obișnuit cu această percepție socială: la noi ca la nimeni! Un soi de narcisism frustrat ne face să vedem excepționalism românesc pretutindeni – iar în ultima vreme, ne-a crescut apetitul pentru excepționalismul mizeriei: sîntem, de pildă, nu doar corupți, ci musai cei mai corupți!

Cred că toată lumea s-a plictisit de supa, mereu reîncălzită, a dezbaterilor postelectorale. În orice caz, eu unul m-am plictisit. Nu mă mai simt îndemnat decît la două-trei reflecţii şi suspine finale. Nesistematice, nepretenţioase şi, probabil, neesenţiale.

vident, e perfect normal să ai un atașament durabil față de locul tău de baștină. Nu poți evacua emoțional amintirile copilăriei, ale vecinilor și rudelor, ale ulițelor sau străzilor pe care ai făcut primii pași. Problema e că lucrurile alunecă spre o fudulie ușor ridicolă, cînd înlocuiesc sentimentul firesc cu țîfna exclusivistă.

De la Cuza pînă în prezent, principala problemă structurală a României a fost și a rămas „chestiunea agrară“, iar aceasta a fost și a rămas nerezolvată. Toate reformele au fost și au rămas agrare (centrate pe proprietate) și nu agricole (centrate pe productivitate).

Expedierea mesajelor „colective“. E soluția birocratică a „dialogului“. N-ai timp să însăilezi nenumărate mici capodopere de proză lirică și atunci scrii două-trei rînduri „de uz global“ și le trimiți unei lungi liste de prieteni, rude, colegi ș.a.m.d.

„Doar culturile care se iau în serios traduc“ – declară, programatic, Bogdan Ghiu.

Odată cu noul an, Mircea Vasilescu s-a decis să se retragă din funcția de redactor-șef al Dilemei vechi, mutînd accentul pe cariera sa universitară, fără însă a se despărți de gazetă. Îl înțeleg. În orice funcție te-ai afla, e igienic să nu „încremenești în proiect“.

Din josul scării, din susul scării, vine miros de sarmale. Acum, în clipa asta, toți românii fac sarmale. În toate casele, cu ușile și ferestrele închise, fierb olițe, oale și oloaie cu sarmale. Mă înduioșez pînă la lacrimi de această solidaritate umană și încep să simț tradițional.

Vorbim mult despre sănătate cînd sîntem sub asaltul bolii sau sub acela al unei obsesii ea însăși patologică. Așa și cu dialogul. Repetarea mecanică sau strict decorativă a termenului dovedește iminența unei crize.

De drept, România nu are o religie de stat și asigură libertatea tuturor cultelor, acestea fiind autonome față de stat. Reciproc, România fiind un stat laic, biserica nu poate interveni în problemele statului. De fapt, lucrurile stau altfel.

Cultul rating-ului a transformat, destul de rapid, gazetăria într-o dexteritate de tip „hocus-pocus“, „alba-neagra“, „uite-o, nu e!“. Cu alte cuvinte, un adevărat profesionist al domeniului trebuie să știe cum să te fraierească.

Nu există guvern tehnocrat pe termen lung – zîmbește Haddad. Un guvern tehnocrat administrează, nu guvernează. Și asta pînă se mai liniștesc lucrurile și pot fi organizate alegeri reale. E un intermezzo util!

Lectura textelor mi-a consolidat unele complexe, legate de incapacitatea mea de a atribui vinului o sumedenie de gusturi, parfumuri și analogii, pe care le caut, fără speranță, în cerul gurii mele: „trandafir sălbatic“, „cuișoare“, „nuanțe de fîn“, „mușcate“, „arome de prăjit“, „coacăze“, „ardei verde“, „note minerale“ etc.

Se pare că nu am fost singurul care a observat că anul acesta, de 1 Decembrie, au fost mai multe steaguri tricolore pe străzi, pe maşini şi pe la geamuri. În ori­ce caz, parcă mai multe decît acum doi ani, să zicem – şi,  în orice caz, mult mai mul­te decît acum douăzeci de ani.

Elogiul acesta al omului, extras din­tr-o piesă a lui Sofocle, e mai echivoc decît se crede îndeobște. Fiind­că termenul grecesc tradus prin „minune“, „minunat“ are o cuprindere mai largă și, ca să spunem așa, mai otrăvită: de la „neliniștitor“ și „straniu“ pînă la „teribil“, „înfricoșător“, „cumplit“.

Dacă îi întrebi pe români, în general, și pe bucureșteni, în particular, care este impresia lor despre capitala țării, primul răspuns care le vine în minte este o variațiune pe tema „mizerie“; iar dacă te interesează ce simt ei pentru acest oraș, vei avea parte de o listă lungă de conjugări ale verbului „a detesta“.

Pornirea dintîi am avut-o acum cîțiva ani, cînd am văzut un interviu despre problema căsniciei, în care doamna Stela Popescu dădea cuplurilor „începătoare“ două sfaturi decisive, vădind o înțelepciune, o finețe a observației, o experiență de viață care lipsesc întru totul „experților“ solicitați de obicei.

Și m-au dus la autobuz. Eu am învățat toată noaptea cum se spune pe rusește „Eu nu vorbesc rusește“ și pe armenește „Eu nu vorbesc armenește“. Aveam viza, știam să mă descurc, la o adică, și în rusește, și în armenește, și mai aveam și cincizeci de dolari. Nu mi se putea întîmpla nimic!

Bărbaţii au întotdeauna nevoie de ocheada provocatoare, de gestul stimulator al unei femei, ca să-şi mobilizeze resursele războinice, strîngînd din fălci şi jucîndu-şi bicepşii. Femeile, dimpotrivă, au instinctul de a urmări efectele cruzimii cu un soi de îngerească „obiectivitate“.

La fel cum Rusia poate pierde pentru că se implică, SUA pot pierde pentru că nu se implică – sau, mai precis, pentru că nu reuşesc să elaboreze, şi cu atît mai puţin să aplice, o strategie politică coerentă şi bine ţintită pentru Siria.

Marea masă de oameni care, după catastrofă, în mai toate marile orașe ale țării, au impus, din stradă, cutremurul benefic al clasei politice merită recunoștința unanimă a unei populații care e învățată, de mult, să privească politicul ca pe o fatalitate.

În curînd, se va deschide o nouă ediție a Tîrgului Internațional de Carte „Gaudeamus“. Între altele, se va lansa și o carte, Dialoguri de Duminică. O introducere în categoriile vieții, alcătuită din transcrierea convorbirilor pe care le-am purtat împreună cu Gabriel Liiceanu în 2011, pe postul național de televiziune.

Am ajuns la Iași în zori, puțin du­pă cinci dimineața. Mi-am tras un pulover pe mine și am luat-o agale pe străzi, îndreptîndu-mă spre Copou. Dincolo de aura livrescă, o cafea băută la soare pe terasa Casei Pogor, în urmă cu vreo 15 ani, transformase acest cartier al Iașilor într-un spațiu al tuturor fantasmelor mele moldave.

Împărţirea lumii româneşti în „stînga şi dreapta“ nu încetează să mă amuze. Repet mereu, oricît ar fi de incorect politic, vorba lui Nae Ionescu: „Nu sînt nici de stînga, nici de dreapta. Sînt inteligent!“ Ştim cu toţii că, într-o democraţie aşezată, nu se poate fără tensiunea fertilă (chiar dacă, uneori, contondentă).

Eu nu pot să-i înţeleg pe oamenii ăştia care, cînd se spală pe dinţi, apasă tubul de pastă la mijloc, total aiurea! Cînd ai şi tu nevoie să te speli pe dinţi, trebuie să te chinuieşti cîteva minute să tot apeşi tubul de jos în sus ca să pui pasta la locul ei! Nu ştiu, ăştia cred că sînt anormali, le lipseşte ceva!…

În preajma erudiţiei am, mai întotdeauna, tendinţa, poate excesivă, de a caragializa. Adică de a fi simultan zeflemitor şi complice. Ştiu că fără ea nu se poate, că ştiinţa de carte nu merită să fie luată peste picior şi, totuşi, simt îndărătul ei, cînd nu e decît ştiinţă de carte, monumentalitatea caducă a moftului.

Zilele trecute, s-a deschis la MŢR expoziţia „Pachetul de acasă“, iniţiată de Bogdan Iancu şi Monica Stroe. Mai întîi, acest pachet de acasă face obiectul unor practici relativ noi, doar aparent identice cu tradiţionalele pachete trimise celor aflaţi în stagiu militar, în puşcărie sau în vreun cămin studenţesc.

Cei din generaţia mea îşi amintesc de formula aceasta, care umplea ziarele propagandei comuniste, pentru a glorifica furor-ul înnoitor al regimului, ofensiva victorioasă a „noului“ asupra „vechiului“, angajarea maselor populare în efortul de reconstrucţie care promitea, „la capătul tunelului“, un „viitor luminos“.

Am cunoscut, pînă în 1989, „propagandişti“ ieftini, care, de dragul unor avantaje curente, spuneau ce trebuie, fără să creadă în ceea ce spuneau. Au existat şi spirite mai contorsionate care se străduiau să-şi împace conştiinţa, încercînd să fie niţel de acord cu „unele aspecte“ ale minciunii pe care o proferau.

Zilele trecute s-au încheiat înscrierile la masterul de antropologie de la SNSPA. Spre surprinderea mea, au fost mult mai mulţi candidaţi decît m-aş fi aşteptat pe această secetă demografică a unei Românii care a trecut, în doar cîţiva ani, de la doi copii la un copil pe familie.

Acum vreo săptămînă, am primit un telefon care a reuşit să mă stupefieze. Precizez că am prostul obicei să răspund oricărui apel, chiar dacă nu recunosc numărul apelantului, chiar dacă sînt suficient de păţit ca să nu mai risc noi şi noi experienţe istovitoare, isterizante, amuţitoare.

Pe drumul spre aeroport, de unde urma să-l iau pe David Le Breton, descoperirea pe Internet, la cafeaua de dimineaţă, a două maladii ciudate – bigorexia şi ortorexia – mi se părea un soi de prevestire a conferinţei pe care acesta urma să o ţină la Institutul Francez.

Despre solidaritate – numai de bine, vor spune, de îndată, solidari, o sumedenie de inşi principiali, pentru care orice aglutinare veselă, orice înregimentare băţoasă, orice complicitate cool sînt însemne ale „spiritului civic“.

În numărul anterior, a apărut o ştire nebăgată în seamă despre „bananele din Ungaria“. Se referea, de fapt, la problema chinezilor din ţara vecină – „banane“, pentru că au rămas galbeni la exterior, dar în interior s-au dat cu albii. Sînt vreo 11.000 legali, dar, probabil, în realitate, de vreo trei ori mai mulţi. Ungurii par îngrijoraţi.

Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost şi entuziasmul, şi ura. Prezenţa politicului în viaţa noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate şi discreţie. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine.

Nu, continuarea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, acel trist „păcat că-i locuită“. Şi totuşi, cîteodată îţi vine să te întrebi de ce oare o fi ea atît de prost locuită. E adevărat, omul sfinţeşte locul – şi o face adesea şi la noi. Dar cînd ţi-e lumea mai dragă, vine alt om şi-l poceşte.

Cînd ne supărăm, ne supărăm, de regulă, pe politicieni. Ei sînt vinovaţi pentru proasta administrare a ţării, ei promit şi nu fac, ei acordă prioritate intereselor personale, în loc să se gîndească la patrie şi popor.

Ani la rînd, cînd eram mai mic şi mergeam în fiecare vară cel puţin o lună pe munţi, cu ai mei, aveam un loc preferat unde puneam cortul, pe malul lacului Cîlcescu. Era acolo şi un izvoraş care şerpuia pînă la lac, printre pîlcuri de flori de omag.

O foarte bună agenţie de turism mi-a făcut oferta unei săptămîni all-inclusive pe plaja unei insule greceşti. Şi ziarele, şi prietenii m-au prevenit că, acceptînd oferta, îmi asum un mare risc. În Grecia e criză, sînt probleme cu numerarul, iar emigranţii bîntuie ameninţător peste tot. Am riscat.

Stimate domnule profesor David,  În primul rînd, nu discutăm în acelaşi plan. Textul meu este, explicit, unul polemic; articolul dumneavoastră este unul academic, preocupat să pună la adăpost psihologia contemporană de polemica mea conjuncturală.

Vremurile sînt cum sînt, vremea este cum este. Adevărata problemă este alta: cei care adminstrează vremurile pendulează, impenitenţi, între inepţie, iresponsabilitate şi carnavalesc, iar cei care trebuie să ne comunice „starea vremii“ – între incompetenţă, suficienţă şi delir.

Mituri desfiinţate: românii nu sînt nici prietenoşi, nici ospitalieri! – ne-au anunţat Claudia Spiridon şi Remus Florescu în ziarul Adevărul de pe 1 aprilie.