SITUAȚIUNEA

Scenariul este, mai întotdeauna, bine scris și ingenios, regia – ireproșabilă. Aferim!

Ce ne leagă? Deocamdată, mai curînd ceea ce ne deosebeşte de ceilalţi. Ne uneşte – vorba lui Noica – ceea ce ne lipseşte: sărăcia, şi nevoile, şi neamul…

Paul Gherasim a pornit, zilele acestea, spre locul pe care l-a contemplat, îndrăgostit, toată viața: locul de obîrșie al lumii create.

Căpătăm atîtea lucruri de-a gata, încît ne paște pericolul unei grave împuținări a arsenalului nostru vital. Ajungem în pragul unei ireversibile dezadaptări.

De la Cuza încoace, „chestiunea agrară“ s-a redus la următoarea dilemă, ne spune Henri Stahl: „Cine posedă titlul juridic de proprietate ab antiquo, boierii sau țăranii?“ Pentru apărătorii primei variante, latifundiari și antreprenori, „adevărata“ proprietate nu poate fi decît aceea individuală, cea devălmașă fiind fie negată, fie decretată ca perimată.

Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător.

Unul dintre „efectele perverse“ ale evenimentelor recente este însă și faptul că democrația a fost pusă la lucru pentru rezultate discutabile: de la escaladarea mișcărilor populiste la Brexit și de aici la autocrația lui Erdogan, toate au fost rezultatul unui „exercițiu democratic“.

Una dintre cele mai frumoase teme ale teologiei creștine este tema libertății acordate de Creator omului, așa încît din alcătuirea sa (gîndită „după chipul și asemănarea“ Autorului) să nu lipsească un atribut esențial: dreptul la alegere și inițiativă.

Nu a fost o săptămînă liniștită! Despre ce poți să scrii atunci cu inima cît de cît împăcată și fără a bate cîmpii despre politică, la care barem recunoști că nu prea te pricepi?

Acum cîțiva ani, puțini la număr, am aflat, cu stupoare, că Ion Vianu nu este membru al Uniunii Scriitorilor. Mi-a făcut plăcere să compun o „recomandare“ care, împreună cu altele și susținută de responsabilii breslei, a avut rezultatul scontat.

Ceea ce face – sau își propune – este să ofere mijloace de deblocare a unor resurse captive: nu vă putem ajuta să ajungeți la țintă, dar încercăm să reducem din piedicile care vă stau în cale pentru a deveni „competitivi“. Premierul Cioloș nu-și propune să planteze o pădure, ci doar să asaneze o mlaștină…

N-au profitat de angajarea lor politică, au suportat consecințele discretei sau văditei lor disidențe, au făcut mult mai mult bine decît rău. În conștiința unor astfel de oameni s-a dat – și se dă încă – lupta dintre compromis și curaj, dintre supraviețuire și sacrificiu, dintre speranță și tragedie.

Dincolo de această acaparare a spațiului public, legitimă pentru unii, enervantă pentru alții, se află mult mai mult: o întreagă așezare în spațiu a individului și a vieții sale intime. Căci grădinițele cu pricina nu sînt doar proprietatea (abuzivă) a unora, ci și identitatea (trăită) a lor.

E curioasă disproporţia dintre discursul psihanalitic asupra părinţilor, amplu, sofisticat, greu de consecinţe, şi discursul – infinit mai precar – privitor la bunici. Prin comparaţie, ei par condamnaţi la un rol strict decorativ: imagini ale blîndeţii idilice, în dulcele inventar de mituri ale copilăriei.

Vorbind despre Brexit, antropologul Alec Bălășescu constata că „rezultatele Brexitului, dar şi ale alegerilor prezidenţiale din Austria sau ale sondajelor de opinie în cazurile de gen Clinton vs Trump ar putea fi rezumate astfel: toţi votanţii sînt de acord că jumătate dintre votanţi n-au dreptate.

Ar fi fost poate mai cuminte să spunem ce ne place nouă, oamenilor, dat fiind că nu prea avem acces la misterul preferințelor dumnezeiești. Dar dacă tot am îndrăznit să anticipăm opțiunile Creatorului, mă gîndesc să speculez și eu puțin asupra posibilelor înclinații gustative ale Instanței Supreme.

Cînd l-am prezentat zilele trecute pe Maurice Bloch ca pe unul dintre ultimii clasici ai antropologiei, aveam în minte faptul că părea să vină din altă lume, una cu alte preocupări și rosturi decît cele cu care a fost învestită antropologia în zilele noastre.

De mai multe zile, răsfoiesc vesel, entuziast și melancolic volumul Cu ochii-n 3,14, o antologie a textelor publicate, de optsprezece ani încoace, pe ultima pagină a Dilemei vechi. N‑am fost martorul momentului inaugural al rubricii cu pricina, dar Mircea Vasilescu mi‑a povestit, de curînd, cum au stat lucrurile.

Cînd vine vorba despre „viața reală“ (trai decent, egalitate de șanse, o economie și o democrație funcționale etc.), patrioții români încetează să mai fie mîndri de țara lor (63% declară chiar că, „atunci cînd mă gîndesc la unele lucruri legate de România, îmi este rușine“).

Puterea sfîrşeşte prin a legitima incompetenţa. De vreme ce nu trebuie să ştii nimic specific pentru a ajunge sus, înseamnă că faptul de a şti ceva anume e mai curînd o piedică, un handicap social. Pedagogic vorbind, prestigiul formal al unor oameni fără nici o meserie e creator de confuzie etică şi dezagregare civilă.

Unii se știu pierduți și nu mai nădăjduiesc decît să se mîntuiască prin copil (mama), alții au vrut să salveze copilul și s-au pierdut (tatăl), iar alții au renunțat să mai caute o ieșire (polițistul). Prin cei doi tineri, viitorul rămîne însă deschis.

Asistăm și la „moartea destinului“, și la „moartea lui Dumnezeu“. Cu ce rămînem? Cu prestigiul solitar al omului. El urmează să fie, de-aici înainte, începutul și sfîrșitul, cel care decide tot, face tot, controlează tot. „Își ia soarta în propriile mîini“, e făuritorul istoriei (Marx), agentul tuturor schimbărilor.

Sărăcia reală este totdeauna locală, acolo unde și cum are loc și este trăită. Drept care și strategiile antisărăcie trebuie adaptate localului. În consecință, acest local trebuie cunoscut prin cercetare de teren, nu doar „gugălit“ din birou.

„Patria“ își pierde, astfel, caracterul exclusiv, parohial, pentru a se deschide spre un sentiment mai complex al identității, care poate include nu doar locul nașterii, ci și locul adopției sau al reintegrării.

Despărțirea sexualității de reproducere va fi o mutație în viața omului – clama, profetic, Freud în 1898. Este adevărat, dar această despărțire a început de-abia acum cîteva decenii, în anii din urmă ai istoriei milenare a Omului. Și ar fi total greșit să judecăm toată această istorie doar din perspectiva ultimilor ani...

Tînărul se declara „liber-cugetător“. Ceea ce părea să-l salveze era o anumită candoare. Ajuns, prematur, la limpezimi boreale, omul n-avea dubii şi nu-şi punea întrebări. Era prizo­nie­rul unei convingeri de beton. Pe scurt, nu era nici cu adevărat „liber“, nici „cugetător“ în sens deplin.

Imaginea dominantă este aceea că, din cauza Internetului, „tinerii de azi“ nu mai citesc, nu mai merg la teatru sau la alte evenimente culturale „adevărate“.

Unul dintre „misterele“ curente ale experienței noastre cotidiene sînt coincidențele. Par „întîmplătoare“, dar ne frapează întotdeauna ca semnificative, ca expresii amuțitoare ale unei ordini care ne scapă. O altă ordine decît cea cauzală, o ordine sub care se întrevede omogenitatea unor inexplicabile, dar ferme conexiuni.

În oglinda bulgărească (dar și a altor „tinere națiuni“ din spațiul nostru geografic) putem să vedem mai bine ce ne-a reușit și ce nu ne-a reușit nouă, în condiții istorice și geopolitice comparabile, și să încercăm să tragem astfel niște învățăminte.

Ultimele patru nevoi – de identitate, de omenesc și de omenie, de cultură și de transcendență – intră iarăși într-un alt registru, amintind‑o (și completînd-o) pe prima: nevoia de a da sens vieții.

Răspunsul modernității este că putem fi oricît de liberi, numai să vrem. Există, desigur, un determinism „firesc“, care se exprimă în legi inconturnabile: legile naturii, la care se adaugă, pretutindeni, legi și cutume comunitare, adică limite „normale“ ale conviețuirii.

Se vorbește de mult despre cele „două Românii“, cel mai adesea cu năduf, opunînd unei Românii harnice, progresiste și avansate o altă Românie, leneșă, înapoiată, retrogradă. Nu cred deloc că lucrurile stau așa. Dar este cert că devenim tot mai mult o țară a extremelor, ceea ce se cheamă U shape society.

Simbolismul țesăturii implică o sumedenie de categorii colaterale, de natură să provoace nuanțe și asociații utile. Mai întîi categoria – ambiguă – a „legăturilor“: orice țesătură e un ansamblu de fire legate între ele, o compoziție, mai mult sau mai puțin armonioasă, ale cărei elemente se întrepătrund.

Zeitățile destinului sînt, de regulă, în toate religiile, feminine. E, poate, o primă indicație despre natura a ceea ce numim destin. Destinul este, s‑ar zice, componenta feminină a vieții, „farmecul“ ei.

Desigur că sîntem cu toții creștini, dar important este împotriva cui sîntem creștini.  Tradusă și adusă la zi, această întrebare ar suna, în cazul nostru, astfel: desigur că sîntem cu toții ortodocși, dar împotriva cui sîntem noi ortodocși?

Orice discurs despre destin implică un anumit sentiment al „necesității“: ceea ce se întîmplă trebuia să se întîmple sau, din alt unghi, ceea ce trebuie să se întîmple chiar se întîmplă.  Nu știm, întotdeauna, de ce pățim ce pățim.

Tinerii „invidioși“ de azi vor fi la rîndul lor părinții „invidiați“ de mîine.

Întrebarea pe care știința nu și-o pune (și, în fond, nu crede necesar și rezonabil să și-o pună) este „La ce bun?“, „Spre ce țintă?“ Nu „Din ce cauză?“, ci „În ce scop?“. Nu un „de ce“ cauzal, ci unul final. Acest tip de interogație e alocat religiilor și metafizicii: „De ce mai curînd există ceva decît nimic?“

Roșia Montană a fost înscrisă ca „peisaj cultural“. Stoparea exploatării aurului este, cert, o reușită politică, dar greul acum începe, căci nu va fi suficientă „conservarea“ galeriilor romane, de pildă, ci gîndirea pe termen mediu și lung a unui peisaj cultural ca motor de dezvoltare durabilă.

Dacă totul e pre-scris, dacă ceea ce facem stă sub un „decret“ inflexibil, atunci nu mai e cazul să vorbim de alegere, de responsabilitate, de decizie rațională, de merite sau defecte, de reușite sau eșecuri.

You ­should be happy, „trebuie“ să fii fericit, este „responsabilitatea“ ta! Cum așa? Păi, pentru că se poate, pentru că totul este un proiect de sine: corpul este un proiect, sănătatea este un business plan, starea de spirit este o problemă de autocontrol, relațiile sociale sînt o chestiune de comunicare planificată etc.

N-ar merita să regăsim tăcerea interogativității, a reflecției dezinteresate? Nu ne-ar prinde bine, tuturor, să luăm în serios și lucrurile cu adevărat serioase? Să recuperăm gustul pentru atemporal, pentru urgența marilor teme ale omenescului, pentru idei și trăiri necircumstanțiale?

Relativ recent, a fost înregistrată o mare victorie a drepturilor omului, în speță, a egalității de șanse, de natură să reducă fundamental inegalitatea de gen: Viagra roz.

Există o identitate danubiană? În ce privință „seamănă“ între ele națiunile care își duc traiul, de veacuri, de-a lungul celui mai mare fluviu european, după Volga?

Cum observa colegul meu Bogdan Iancu, autostrada a devenit expresia însăși a dezvoltării, măsura ei obiectivă; un soi de cult falic al bărbăției politice în perioada de curtare electorală a nației – aș adăuga eu, răutăcios.

Am văzut, în ultimele decenii, mari cantități de produse artistice de acest tip. Toate sunt ingenioase, „hoațe“, patetice sau bășcălioase (după caz). Toate sînt „deștepte“. Făcute să te lase cu gura căscată, să-ți dovedească cît ești de lipsit de idei și de imaginație. Nu vor să te seducă, vor să te hărțuiască.

Care este condiția de posibilitate a acestei structuri narative mitologizante? Mai simplu spus: de ce discursul public românesc alunecă predilect din istorie în mit?

Nu recomand sabotarea produselor care își fac reclamă la Antena 3. Recomand sabotarea generală, la nivel planetar dacă se poate, a tuturor comercianților care vor să cîștige băgîndu‑mi pe gît produsele lor, indiferent dacă am chef sau nu, indiferent dacă mă interesează.

500 de tineri au participat la TEDx – și dacă ar fi existat în Cluj o sală convenabilă de 2000 de locuri, ea ar fi fost plină ochi. Nu știu cum au fost celelalte ediții, nu știu cum arată versiunea bucureșteană, dar evenimentul la care am participat a fost un spectacol neo-iluminist impecabil. Să iau fiecare cuvînt în parte și să‑l justific.

E una dintre nenumăratele întrebări pe care nu le poți evita cînd contempli diversitatea amuțitoare, aș spune suprarealistă, a lumii create. De ce au girafele gîtul așa de lung? De ce hipopotamul, erbivor și cu o înfățișare mai curînd benignă, e mult mai periculos decît rinocerul, care pare mult mai agresiv?