SITUAȚIUNEA

Conflictul dintre două geometrii sociale variabile, una pe care o putem numi clasa trudnică, moștenitoare a țărănimii rurale și proletarizate superificial, și alta pe care o putem considera clasa creativă, moștenitoare a elitelor urbane, chiar dacă repartiția spațială a acestora nu mai corespunde decît parțial celei rural-urban

Reflectați de ce vă votează mai curînd bătrînii decît tinerii, mai curînd oamenii neinstruiți decît cei cu studii universitare. Evident, dinaintea votului toți sîntem egali. Dar nu poți fi insensibil la refuzul unor categorii de votanți spre viitor.

Nu știu dacă „părinții“ au făcut un pas în spate, dar, în mod clar, tinerii au făcut un pas înainte! Unul decisiv, pregătit de a lungul protestelor din ultimii ani, evident, dar, de data aceasta, unul apăsat și sigur pe sine. „Noua generație“, despre care tot vorbesc de ceva vreme spre nelămurirea multora, a ajuns la maturitate.

Pot spune cu mîna pe inimă că, în cei doi ani cît am rămas la Externe, diplomații cei mai eficienți, mai „profesioniști“, mai înzestrați tactic și strategic mi s-au părut diplomații ruși și diplomații turci

Ieșiți în stradă, e timpul pentru o schimbare, dacă tineretul nu face nimic, bătrînii ne hotărăsc soarta! – i-a mobilizat Ombladon pe tineri la recentele manifestații din București.

Sîntem ceea ce citim, respectiv sîntem modelați de limba și de literatura cu care intrăm în viață. E vorba, în fond, de un Bildungsroman, adică de povestea alcătuirii lăuntrice a oricărui om, în contact cu stihia inevitabilă a limbii sale materne și a culturii sale naționale.

„Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?“ – se întreabă, consternat, Ernu. Tranziția însăși devine de neînțeles fără aportul „bandiților“. O lume fără scăpare? Cîtuși de puțin!

Apar, adesea, în presă, referințe „pravoslavnice“ culese din marii duhovnici ai neamului. E limpede că nu evlavia, nu dreapta credință sînt motivația acestor referințe, ci pofta de breaking news, nevoia de rating, tactica – vinovată – a seducerii cititorilor prin știri manipulatorii, prin bîrfă pompoasă, prin stimularea celei mai impure zone a curiozității lor.

Huffington Post a avut ideea genial-amuzantă de a colecta de pe Twitter aproximativ opt milioane de bios-uri ale cetățenilor americani, fani Trump sau Clinton, și să se uite la ce le pot spune aceste mici autoprezentări de 160 de caractere despre „profilul“ celor două electorate.

Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut....

Pentru români, zăpada e o aiuritoare surpriză, o descoperire absolută, o experienţă fără precedent. Cu alte cuvinte, românii par să se creadă la tropice sau măcar în California. Contemplă zăpada cu un ochi proaspăt şi inocent. Ca pe ceva exotic. Misterios.

Dragnea și-a pus în guvern nu numai oameni fideli, ci și incompetenți, care speră să-i țină capul cît să nu facă prostii. Liviu Dragnea știe foarte bine că fidelitatea trece, prostia rămîne – și e fidelă tocmai din incompetența de a fi altceva.

Dl Zamfirescu e o doamnă: e România însăși, pe post de nevastă dezamăgită, înșelată, părăsită de „bărbatul ei milenar și prost de bun“. Adică de poporul român.

Un singur lucru poate submina cu adevărat spiritul sărbătorilor: ura. Iar aceasta a început să-și facă loc într-un mod alarmant în societatea românească.

„…Este de preferat să fii fericit, chiar dacă eşti mărginit de mijloace materiale restrînse, decît, cînd te răsfaţă belşugul, să fii tulburat de suferinţă“ – sună un text din Epictet. Altfel spus, mai bine sărac şi sănătos decît bogat şi bolnav.

Cum să nu te ducă gîndul, mai ales acum, în ajun de sărbători, la prometeica pomană a porcului, zisă pe alocuri și „aburul lui Dumnezeu“?…

Aflăm de la crainici sau de pe burtiera ecranului că sîntem pîndiți de catastrofe (iminente), de explozii climaterice dezastruoase, de geruri siberiene, canicule sahariene, cutremure devastatoare, ninsori nemiloase, ploi biblice sau secetă ucigașă.

S-a demonstrat că, de fapt, slana strămoșească face bine la corpul omului! Patrioții se simt răzbunați și privesc cu încredere spre viitor, țăranul din noi jubilează, românul prudent și-a umplut deja frigiderele cu slăninuțe, să fie acolo, în caz că nu se mai bagă slană în supermarket-uri, printre vegetarieni domnește deruta, iar în rîndul veganilor se înregistrează sinucideri în masă.

E foarte interesant („specific național“?) ce bombăneli (birocratice, partinice, grobiene) încasează dl Dacian Cioloș. E libertate! Putem să-l facem fiul natural al miliardarului Soros, eminența cenușie a dezastrului de la Colectiv, bubos, stupid, impostor, cinic și tot ce ne mai trece prin capul nostru „obiectiv“, „analitic“, „deontologic“, golănesc.

În România, 6000 de tone de mîncare ajung zilnic la gunoi; altfel spus, cam 40% din alimentele produse sînt „risipite“.

Dl Anghelescu e foarte sever – cu bune argumente – cu Victor Eftimiu. Dar pasajul dintr-un roman despre Rasputin al scriitorului mi s-a părut memorabil: „Uzinele săreau în aer cu grația unei balerine de la Opera Imperială“.

Într-un top personal, PNL-ul conduce detașat, cu clipul său electoral în care Alina Gorghiu îi explică, din spatele ușii, unui copil că dacă nu-i deschide o să cîștige PSD-ul, o să vină Victor să-i copieze toate temele și Liviu să-i fure toate sandvișurile.

Simpla descriere a nepregătirii noastre e un portret al strîmbătăţii interioare pe care comunismul o impune firii omeneşti. Comunismul este campionul inegalabil al unei performanţe negative: el nepregăteşte oamenii, îi neisprăveşte.

Mediul de afaceri le promovează pentru a produce salariați fericiți la locul de muncă și consumatori hedoniști acasă, oferindu-le acestora impresia că este propria lor alegere și că o fac de plăcere.

Adăuga informației și interogației experte un patos al asumării, o euforie a degustării, o iubire pentru imediatul trăit, de natură să provoace entuziasm, emulație și un fel de neliniște, ea însăși provocatoare și, prin aceasta, formativă.

În acest context post- (și anti-)comunist, perioada interbelică a devenit un soi de nou mit al originii: nu ne mai tragem din Decebal sau Traian, ci din pămîntul ferm al renașterii interbelice.

După întîlnirea cu Constantin Noica, întîlnirea cu Alexandru Dragomir s-a înscris pentru noi, inevitabil, într-un scenariu al simetriilor.

Educația actuală a unor copii formați în lumea vizuală a imaginii trebuie să recurgă la imagini dacă vrea să se înțeleagă cu elevii. Însăși structura lor neuronală, după cum sugerează o serie de experimente, este diferită. Gîndirea a fost înlocuită de imaginație.

Dl Nicușor Dan „a jignit“ un județ întreg. Are ceva cu teleormănenii. Practică discriminarea în stilul iredentiștilor maghiari. Vrea să-i învrăjbească pe români. Vrea să fărîmițeze teritoriul sfînt al nației.

Sănătatea a luat locul gustului în aprecierea mîncării, grija față de alimentație a devenit îngrijorare obsesivă, iar „nutriționistul“, fie el medic, coach, blogger sau o vecină, a devenit un soi de guru al vieții noastre întru fericire.

Sloganuri care ne promit că ne dau România înapoi (cine ne-a luat-o?) sau că vom recăpăta pensiile (chiar și pe cele „nesimțite“?).

Bătrînii sînt aceia pentru care „nu există nici o țară“, deoarece doar la bătrînețe vrei să-ți explici ce ți s-a întîmplat – ceea ce nu te face mai înțelept, ci doar mai trist. Și atunci, la ce bun?

Vorbitorul oracular. Nu vorbeşte. Oficiază. Are o misiune. O parte din el e deja statuie, discursul lui e gîndit ca un depozit de viitoare citate. Se adresează contemporanilor, dar mai ales secolelor care vin. E o instituţie. Prin urmare, nu poate greşi, nu poate fi întrerupt şi nu poate fi contrazis. E monumental şi ridicol.

Rețelele de incompetență se reproduc apoi la toate nivelurile. Am fost la Fisc, să-mi plătesc taxele de cetățean corect. Am avut impresia că funcționara de la ghișeu a greșit socotelile și i-am atras atenția că, probabil, am mai mult de plată.

Românilor nu le place corupţia decît în anumite condiţii. Nu le place corupţia dacă bacşişul a fost mare şi serviciul cerut în schimb n-a fost la înălţimea bacşişului. Sau dacă s-a cerut un bacşiş prea gogonat. Sau dacă primitorul bacşişului nu s-a dovedit destul de impresionat şi nu s-a purtat conform sumei

Întrebarea centrală în toată această peripeție rămîne însă una nerostită: Cumințenia Pămîntului ca să ce? Ca să rămînă a noastră și să fie expusă într-un muzeu al nostru? Ca să fie/devină un simbol național, o „chestiune de identitate“?

O cheamă Denise Rifai, iar doamna Alina Gorghiu și-o dorește fierbinte ca trufanda electorală. Îi apreciază două calități: priceperea în materie economică (?) și capacitatea de a dialoga despre orice (!). Vom avea, deci, pe scenă, două fete vesele.

„Case făloase“, ridicate cu banii trimiși în țară de cei plecați la muncă în străinătate, care au împînzit țara și au rămas practic nelocuite.

The Soviet Story poate deschide un infinit front de dezbatere. 1) Nu ştim istorie. Trăim, de regulă, toată viaţa, din ce-am învăţat în liceu, ceea ce, în multe cazuri, e insuficient şi manipulatoriu. Dar să zicem că e o „vină“ scuzabilă. În definitiv, nu toată lumea trebuie să se investească în cercetarea trecutului. Mai grav e că 2) Nu ştim istoria recentă.

Întîlnire cu tineri români din exil, adunați laolaltă la invitația PS Episcop Vicar Dr. Sofian Brașoveanul.

Zilele trecute am fost rugat să prezint în fața unei audiențe selecte „tensiunile culturale“ din România actuală.

Între toți „interbelicii“ pe care am avut onoarea și șansa de a-i cu­noaș­te, Mihai Șora face o figură aparte.

S-a întîmplat ca în aceeași zi să mi se înfățișeze, una după alta, trei ipostaze ale memoriei: memoria în filmul documentar, așa cum o vede Alexandru Solomon în recent lansata sa carte, memoria legată de Bucureștiul în locuințe și locuitori, expusă de geograful Bogdan Suditu, și, spre asfințit, Casa Costa-Foru, revenită din și în memorie prin entuziasmul unui „grup de inițiativă“ alcătuit exclusiv din voluntari de cele mai diverse profesii.

Tradiţia şi natura sînt alfabetul minim al comunicării cu ceilalţi. Bernea vorbeşte despre ele ca despre nişte „punţi“ necesare, ca despre nişte „simboluri emotive“ care fac posibil dialogul cu semenii, coeziunea comunitară.

Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea care este pe buzele celor mai mulţi este cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru Putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, Puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc.

Dar pe lîngă faptul că nu merit, spun apăsat că nici nu vreau. Motivele sînt, ca să zicem așa, complexe și nu găsesc potrivit să intru în amănunte. Mă

De cîte ori n-am văzut în ultima vreme, într-un fel sau altul, disprețul „vechilor“ față de „tinerii frumoși și liberi“ – care nu știu decît să facă pe nebunii – sau față de tot soiul de „ciumpalaci“ și neamurile lor teribiliste?

Gata cu sorosiștii (adică cu cei care au luat bani de la fundații private în loc să fure de la stat), gata cu „infiltrații“ de la Bruxelles, cu slugile americanilor ori ale nemților! Vin iar la putere ai noștri! Dacii, mioriticii, românii verzi, cu origine sănătoasă! Aferim!

Teoretic, statul român a avut grijă ca turistului, străin sau român, să i se ofere toate informațiile de care are nevoie pentru o astfel de experiență prin grădina Carpaților, drept care a „implementat“ în fiecare sătuc un „centru de informare turistică“.

Ţin foarte mult la domnul Neagu Djuvara. Simplu. Fără farafastî­curi omagiale, fără flaterie de salon, fără piruete adulatorii.