SITUAȚIUNEA

Ceva este diferit fundamental între imaginarul Iadului și cel al Fumatului. Primul ne trimite la lumea cealaltă, este transcendent; ultimul a trecut în imanență și ne pîndește la fiecare colț al vieții cotidiene. Salvarea nu mai este dincolo, ci aici.

Poți fi, iată, bun sas și bun român. Poți fi, cred, bun maghiar și bun român. Dacă nu poți duce „povara“ acestei duble apartenențe, vei defila mereu dinaintea celor cu care conviețuiești de cînd te-ai născut cu mina resentimentară a victimei de serviciu, a dezrădăcinatului captiv în indispoziții de secol XIX. Dacă două patrii îți sînt prea mult, riști să nu te mai identifici deplin cu nici una.

Cei mai norocoși cubanezi lucrează acum pe plantația turistică. Doar cu unele excepții, desigur, cei care nu au acces la rețelele turistice sînt altă lume. Uneori, oamenii acestei lumi ironizează lumea neocolonială, ca acel grup de tineri care, văzînd coloana noastră de mașini de teren venită într-un „safari“ (cum altfel?…) pe o plajă rezervată de snorkeling, și-au scos pălăriile de pai și au mimat, rîzînd, cerșitul: Señor, ceva de mîncare, por favor!

Omul e, prin definiție, omnivor, adică adaptat la un regim mixt. Nu e nici un devorator sîngeros de hoituri, dar nici un erbivor placid, din categoria virginală a ovinelor. Da, e crud să ucizi pentru a te hrăni. Dar așa s-a lansat, pe scena vieții, strămoșul nostru preistoric

În Cuba, pe ferestrele mereu deschise (sau inexistente…) ale caselor, în baruri sau pe stradă, vezi femeile cubaneze indecent de „plinuțe“ pentru gustul occidental, care își provoacă soții cu nurii rotunjimilor lor debordante și citesc în ochii acestora iubirea pe care le-o poartă.

Pînă nu demult, credeam și eu, ca mai toată lumea, că a fi „corect politic“ e o versiune ultimativă a toleranței, un apogeu al blîndeții, o supremă grijă pentru aproapele tău. Înainte de a deschide gura trebuie să te gîndești, de o mie de ori, dacă ce ai de gînd să spui n-ar putea provoca dezastre sufletești, boli psihice, crize fără ieșire.

Cînd cred că nu le vede nimeni, chelnerițele debarasează pe ritm de salsa. La o terasă alăturată, un englez între două vîrste s-a ridicat de la masă și începe să danseze, privindu-și cu atenție vîrful picioarelor. O cubaneză i se alătură și îi arată ce să facă cu picioarele lui.

Am amintit, cu alt prilej, vorbe cutremurătoare rostite de Jean-Paul Sartre („Cei care se opun comunismului trebuie lichidaţi. Nu e suficient să-i băgăm în puşcării, pentru că din puşcării mai pot să iasă. Trebuie împuşcaţi.“).

Revista Dilema s-a născut la iniţiativa lui Augustin Buzura.

Riscurile percepute sînt profund diferite pentru „tineri“ și „bătrîni“. Primii trebuie să-și păstreze încrederea în necunoscut și să riște cu entuziasm pentru a nu fi marginalizați ca loser-i. Ceilalți trebuie să reducă pe cît posibil necunoscutul și incertitudinile, căci au devenit copleșitoare pentru mijloacele lor.

Democraţia şi economia de piaţă nu sînt suficiente pentru o reorientare a omului spre o viaţă comunitară igienică. E nevoie de educarea încrederii în ceilalţi şi în instituţiile statului de drept (mai ales în justiţie), de cultivarea transparenţei, a loialităţii şi a sportivităţii.

Dar de unde și pînă unde această „neplăcere de a rămîne singur cu tine însuți“? Pentru omul plictisit, branșarea la „rețele“ nu este, de fapt, o conectare la societate, ci o evadare dintr-un sine pe care s-a plictisit să-l tot caute și să-l expună controlului public.

Chipul și silueta lui Mihnea Berindei se confundă, în memoria mea, cu euforia zilelor de la sfîrșitul lui decembrie 1989.

Viața cotidiană pe planeta cărbunelui, atunci cînd a filmat în subteran și o defecțiune tehnică de ventilație era să-i îngroape pe toți în metan.

Au existat și există, ca în orice domeniu, slujitori nevrednici, cu observația că, în plan duhovnicesc, nevrednicia e mai vinovată și mai primejdioasă. Dar au existat și nenumărați preoți prigoniți, arestați, torturați și uciși, despre care nu prea vorbim. Și despre care Biserica însăși n-a vorbit, pînă acum, destul de apăsat.

Vorba unui olandez: „Pe noi ne-a făcut marea. A trebuit să ne îndiguim polderele, iar digurile nu se pot face și întreține de unul singur. Fără ele, nu existam ca nație!“

Mă întreb, de pildă, care va fi „lingua franca“ a Uniunii după ce Anglia a ieșit din joc? Vom păstra engleza, cu un fel de melancolie comemorativă, sau vom asista la o luptă pentru „supremație“ între franceză și germană, cu posibile iritări politice din partea țărilor mediteraneene?

Cine nu înțelege sensul existențial al lui riposino –l riposino la umbra unui platano – nu poate înțelege sudul și, în consecință, nici Europa.

Cîteva din „numele“ date Unicului în islam (în afară de Cel Milos și cel Milostiv): Tămăduitorul, Iertătorul (și Preaiertătorul), Cel Blînd, Generosul, Iubitorul, Îngăduitorul, Preabunul, Răbdătorul. Așa stînd lucrurile, nu ne rămîne decît să le transmitem fraților noștri arabi puși pe rele un îndemn rezonabil: înainte să puneți mîna pe arme, citiți – sau recitiți – Coranul!

Dracii cei bătrîni au zis că, în numele lor, să se cheme drachiu. Cei mijlocii au zis să se cheme drăchilă. Da’ într-al nostru? au zis cei mititei. Într-al vostru ţuică. Şi amu aşa a rămas, că rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu drăchilă, iar cel slab, care se face din perje, ţuică.

«Stop! Nu aici e inundația! Inundația e în pivnița tovarășului general Ioniță, vizavi!» După un scurt moment de derută, pompierii au realizat gafa, și-au strîns «sculele», dar și-au dat seama, în ceasul al doisprezecelea, că nu mai au loc în cisternă pentru un supliment lichid. Ce era să facă? Ne-au turnat la loc apa proaspăt evacuată și s-au dus, pregătiți pentru un nou asalt, în pivnița demnitarului de vizavi.

Am arunca lucruri din casă (pentru că s-au strîns prea multe, pentru că sînt vechi) și am cumpăra lucruri noi (pentru că ne lipsesc și avem nevoie de ele), dar acestea rămîn predominant funcționale și „reci“, și nu e cazul să-ți umpli casa cu ele. Importante sînt doar obiectele cărora le porți grija... Am lăsat la sfîrșit o constatare care i-a pus pe gînduri pe designeri: în portretul casei ideale, lumina este evocată de 75% dintre bucureșteni, față de doar 31% în celelalte orașe. Bezna din comu

Primarul din Voluntari, în inevitabilul său discurs, a citat-o, evalvios și patriotic, pe însăși „Maica Domnului, care spunea (sic!) că România este grădina Maicii Domnului“! Două lucruri sînt epocale: 1. Dl Pandele are, în biblioteca sa, o raritate absolută: o colecție de ziceri ale Sfintei Fecioare, din care a putut spicui un pasaj. 2. Maica Domnului avea o (profetică) informație despre existența viitoare a unei țări numite România. Și o iubea ca pe propria Sa grădină. Ce poți să mai spui? Mar

„Ura este cea care unește oamenii. Aceștia găsesc o satisfacție în ideea că noi sîntem buni pentru că ei sînt răi“. Dar și frica poate uni în egală măsură: ne temem de răutatea lor!

Să nu ne facem iluzii: globalizarea e o realitate incontestabilă, trăim – se spune – în „era comunicării“, sîntem informați cînd se fură o bicicletă în Central Park sau cînd moare un campion al longevității din Indonezia, dar nu știm mai nimic despre evenimente și fenomene de anvergură, cu efect imediat asupra „noii (dez)ordini mondiale“. Avem, zi de zi, tone de „breaking news“, dar nu mai avem „news“, știri consistente, cu adevărat importante!

Stînd pe terasă, adică nici în casă, nici în lume, visez la prispa caselor de țară. Este arhitectura lui întru – obișnuiesc să le spun eu studenților la cursul de cultură materială. Nimeni nu înțelege nimic și nici eu nu mă iau prea în serios, dar se non è vero, è ben trovato, mă consolez eu.

Nu mai vreau să aud fraze de genul: „Știu cît sînteți de ocupat, dar vă asigur că, în cazul meu, nu veți regreta. Citiți măcar cîteva pagini. Am scris un roman unic. Numai dvs. veți ști să-l apreciați.“

Muzeul nu are stil, dar nici umor, nu are distanță, dar nici empatie. Ce au oare cu bietele milieuri, de pildă, aceste obiecte atît de desuet tandre, cu care bunici și mătuși își alintau locuința amărîtă pentru a o însufleți puțin?

Dacă doi copii, de 12 și 14 ani, vor să se cațere pe vîrfuri montane greu abordabile, după ce părinții au aflat că e pericol maxim de avalanșă și nu și-au luat măcar precauția să pună căști de protecție pe creștetul „eroicilor“ lor campioni, eu, unul, nu mă umplu de admirație.

Mici și înghesuite, dar birouri închise privirilor celorlalți – ceea ce nu îi ferea însă pe angajați de control: acesta era ascuns privirilor, dar ubicuu. În plus, statul nu-și dorea mobilitate, ci stabilitate: de cînd luai o diplomă de absolvire, pensia scria pe fruntea ta!

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Lovește în proști (care devin fuduli) ca și în deștepți (care devin proști). Smintește, în egală măsură, pe urîți și pe frumoși, pe talentați și pe netalentați, pe credincioși și pe atei, pe politicieni și pe „simplii cetățeni“, pe laici ca și pe aparținătorii clerului.

Turismul de curte și-a pierdut curțile, iar nudismul pe plajă și-a pierdut plaja.

Victor Viorel Ponta a înțeles, în sfîrșit, ce înseamnă democrația adevărată: e ceea ce au obținut, acum, turcii. Nu noi de pe-aici, care nu ne respectăm majoritățile, nu țările europene, care sînt mai catolice decît Papa. Nu. Democratul par excellence e Erdogan! Bunul prieten Erdogan, cel care l-a operat la picior…

Vrei să scrii un mesaj „tare“ de Paşte? Te uiţi pe Internet şi găseşti nenumărate variante, care mai de care mai inspirate şi mai şugubeţe. Nu mai trebuie să te resemnezi stilistic, adoptînd „obositele“ urări „clasice“. Nici să te căzneşti inventînd versiuni de o barocă subtilitate. Au gîndit alţii pentru tine. Răsfoieşti site-uri isteţe şi „te-ai scos“. Mai toate sugestiile valorifică drăgălaş figura iepuraşului. Exemple: „Iepuraşul mustăcios e de Paşte norocos…“

Trebuie să te îngrijești de propriul corp pentru a putea munci și consuma la randament maxim, desigur, dar și pentru ca, prin eventuala ta boală, să nu-i faci să sufere pe ceilalți, pentru ca suferința ta să nu fie molipsitoare. Apoi, mai departe, pentru că suferința costă, iar propagarea ei poate afecta piața.

Fură, mint, se poartă birjărește, fac de rîs țărișoara, dar, luați din scurt, se dau mari patrioți și, la o adică, îți califică spiritul critic drept trădare națională.

Da, știu, fumatul este un subiect tabu, iar a spune că e ceva în neregulă cu escaladarea campaniei antifumat e de-a dreptul riscant. Dar tocmai de aceea este un subiect incitant! Fumatul există și tot așa există și ideologia antifumat: sînt fenomene sociale și deci obiect de studiu (sau măcar de cu­riozitate…) pentru științele sociale.

Sînt tot mai uluit cînd văd repus pe tapet sloganul „rufelor murdare“ care trebuie spălate pe întuneric, în pivniță, sub camuflaj. Mai întîi, îmi amintesc, alături de toți cei din generația mea, că era sloganul amenințător și, la limită, punitiv al fostei Securități. Cine se plîngea de neajunsurile unui regim care se mișca pe o amplă claviatură a abjecției, de la crimă și minciună la suspiciune generalizată, teamă, îndoctrinare perfidă, suspensie a libertății, ignorare a drepturilor omului, era

De ce trebuie mobilizată o participare publică de durată pentru ca Primăria Capitalei să recunoască faptul că a făcut o „greșeală materială“ de vreo cinci milioane în dotarea preferențială a spitalelor? De ce elevii din Constanța au trebuit să se lupte niște ani de zile ca să obțină manuale gratuite, cînd acest lucru este clar stipulat în lege? De ce au trebuit să moară niște copii pentru ca, după eforturi susținute, oamenii din Merișani să afle că, într-adevăr, apa din comună era contaminată și

În concepția dumisale, eu eram plătit ca, ministru de Externe, din salariul președintelui. Îmi dădea pîine. Iar eu, în loc să zic mersi că m-a scăpat de inaniție, îl critic nerecunoscător.

„Once-in-a-lifetime tidying marathon“. Împarți toate obiectele din casă în următoarele cinci categorii: îmbrăcăminte, cărți, hîrtii, miscellanea și obiecte sentimentale, exact în această ordine. Le iei apoi pe fiecare în mînă, le împăturești cu grijă sau, dacă sînt haine, le pui pe umerașe tot după o anumită ordine, le privești și te gîndești cîte de același fel mai ai prin casă, de cînd nu le-ai mai folosit. După care închizi ochii și te întrebi dacă obiectul pe care îl ții în mînă îți provoacă

Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai.

Ajunsese deja la intimități, pe care le urla în telefon de se auzea pînă la șofer. Dar, în afară de mine, nimeni nu părea surprins – și cu atît mai puțin jenat.

Românul dîrz: „Nu-i nimic! Nouă totul ne-a mers de două ori mai greu decît altora! Dar românul nu piere! Cei din urmă vor fi cei dintîi!“ Românul mesianic: „Această lăsare deoparte a României nu e întîmplătoare! Se ştie că aici, la întorsura Carpaţilor, pe locul unui vechi centru spiritual al lumii, se pun bazele unui nou ciclu de civilizaţie. Cînd toţi ceilalţi vor fi distruşi de excesele lor materialiste, la noi va răsări, pur, soarele spiritual al mîntuirii universale!“

Corupția nu se rezumă la vicii individuale, ci este, în primul rînd, un mecanism colectiv, un „sistem“, care se cere abordat ca atare.

Problema cea mai gravă cu care se confruntă România nu este „fuga creierelor“ (brain-drain), ci risipa creierelor (brain-waste).  Foarte mulți tineri excelent înzestrați care nu sînt folosiți, după absolvirea studiilor universitare, pe măsura calificării lor.

„Ce să mă duc la stomatolog, să-mi cheltui toată pensia?“ Iar liderul PE, prins cu dinți urîți în gură, se grăbește să și-i lustruiască, pentru a nu fi confundat cu masele de suporteri.

Cu puține excepții, și miniștrii, și parlamentarii majoritari par talente de tipul „Cîntarea României“: o echipă de amatori victorioși, care speră ca românii (fie că i-au votat sau nu) să moțăie liniștiți în marasmul propriu.

Neîncrederea în statistică nu are nici o legătură cu statistica, ci este parte integrantă a neîncrederii în instituții și, în general, în orice formă de Autoritate. Autoritatea cifrelor. Este autoritatea generală a scrisului față de oral, este autoritatea „paternă“, care impune norma și spune nu.

Un grup de academicieni (aproape o treime din numărul total al „nemuritorilor“) și-a exprimat, într-un „apel“ cam prolix și scris cu o emfază gongorică, îngrijorarea cu privire la „situațiunea“ țărișoarei.