SITUAȚIUNEA

Demască conspirațiile malefice împotriva țării, atacă din greu la Soros, la „Înalta Poartă“, la „multinaționale“, la „statul paralel“. Nici el n-aduce dovezi, dar pretinde și el că „așa i s-a spus“, „că toată lumea știe“, că „a citit în presă“.

„M-am săturat de derbedei și de țoape!“ Ar fi trebuit să adaug: „Și de proști!“ Ceea ce nu e recomandabil e să stai în jilțul ministerial și să te plîngi. Și să dai vina pe alții: pe predecesori, pe președinte, pe Justiție, pe „dușmani“, pe popor, pe soartă, pe „statul paralel“, pe „străini“ etc. N-ai decît să faci asta după ce pleci. Nu poți fi, în același timp, și șef, și victimă…

Dumnezeu devenea tot mai încurcat pe măsură ce le intervieva. „Animalele astea, își spunea, au fiecare calități remarcabile, dar sînt mult prea unilaterale. Fiecare nu știe să facă bine decît un singur lucru – ceea ce-i insuficient pentru domnia asupra lumii. Cumva să rezolv situația întemeind o republică? Parcă totuși îmi place mai mult autocrația. Să mai fac o încercare.“ Așa ajunse la Om.

Dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu dna Kövesi, țara ar avea alt chip și altă evoluție. Nu e cazul. „Marii“ politicieni și „marii“ gazetari bombăne.

De exemplu, putea să îi facă „orbi“ și „surzi“, ceea ce era și mai ușor de priceput de omul din popor. Iar dacă tot s-ar fi temut să nu deștepte chiar și așa indignarea unor organizații ale nevăzătorilor sau hipoacuzicilor, dădea orice sfială la o parte și se servea de vocabularul tradițional în astfel de cazuri – mai ales cel zoologic: își trata adversarii politici drept „șerpi“, „vipere“, sau „cameleoni“, fără grijă că CNCD-ul ar putea fi sesizat de ipotetice organizații pentru apărarea tîrîto

Dl Călin Popescu Tăriceanu a debutat ca manechin, dar a înțeles să se apuce, pînă la urmă, de o profesiune care combină sudoarea cu disciplina: profesiunea de politician.

O asemenea viață nu „s-ar vinde“ la TV. Nimic nu detestă mai mult omul postmodern decît anonimitatea corectitudinii, care nu-i „cool“.

Răul vine de-afară! România e ținta unei subversiuni planetare. Avem în toate punctele de pe glob, în toate organizațiile internaționale care contează (precum și în „infiltrații“ lor din țară), dușmani sîngeroși, al căror program e ștergerea României de pe fața pămîntului, prin dezmembrare, epuizarea resurselor, calomnii manipulatorii, intrigi oculte.

Noi, oamenii de azi, cum ne-am dori Paradisul, dacă ni s-ar da voie să-l avem à la carte? Nu-i ușor de răspuns, dacă păstrăm regula inversării, căci le avem pe toate aici și acum.

Iudeii distingeau un samaritean aşa cum un român distinge un ţigan (ţigan adevărat, nu din cei de pe trotuarul bucureştean, copios corcit cu rumâni!) – îl distingeau şi îl dispreţuiau.

Cînd sînt flămînd, îl pot urî pe cel care are o bucată de pîine, fiindcă el se satură și eu nu. Dacă sînt în stare, i-o iau; ori, la limită, îl ucid, ca să mănînc.

În orice țară normală, un președinte de partid care o ține din greșeală în greșeală pleacă. Dar dl Dragnea zîmbește ’oț și se pregătește de însurătoare! Partidul îl susține, poporul își menține neștirbită încrederea în el.

Am pariat pe ireversibilitatea Istoriei și pe iluzia optimistă că, de la un punct, ea va fi neîncetat confirmată la urnele de vot. Acum știm: n-a fost.

Între abundenţa discursului şi consistenţa lui e o disproporţie stingheritoare.

Ce se poate întîmpla? Să plece dom’ Tudose, să plece doamna Carmen, să plece dom’ Dragnea sau, deloc improbabil, să nu plece nimeni, ci să fie un mare „pupat Piața Endependenți“, că tot sîntem în țara lui Caragiale.

Vedem, mereu, politicieni atacîndu-se unii pe alții golănește, „purtători de cuvînt“ cu maniere de caftangii fuduli, ziariști simțindu-se, în studiourile de televiziune, ca la un șpriț cu gașca de cartier sau ca la un concurs de bancuri interzis minorilor…

Lui Putin îi e frică de un simplu cetățean, fără putere politică, fără armată, fără poliție, fără spioni, fără bani, fără șanse electorale rezonabile, pe care îl arestează după bunul plac și îl declară vinovat de exercitarea unui drept recunoscut pretutindeni în lume

Ţara pare o confederaţie de grupări suspecte, ocupate să submineze interesul naţional. Campionul xenofobiei băştinaşe zice de rău de unguri, de evrei, de ţigani, de americani, de „coloniștii“ bruxellezi, dar mai ales zice de rău de sute și mii de români care nu-i plac.

Ssînt stăpînitori de țară, de pămînt, dar și reprezentanți ai cerului. În ființa lor conviețuiesc cele două „autorități“, care, laolaltă, constituie prestigiul împărătesc

O „simfonie“ de mîrlani, neciopliți, țopîrlani, mujici, mitocani, mahalagii, derbedei, mocofani, țoape, semianalfabeți, bădărani, caftangii de bodegă, miștocari de cartier, nulități veleitare, țațe, pițipoance, scandalagii, băieți de băieți, și cîte și mai cîte specii eșuate, pe care nici marea grădină a lui Dumnezeu nu le mai poate absorbi…

Îmi iau la revedere de la cititori, dar rămîn prin preajmă.

Ostentativ, omul doi în stat (președintele Senatului) nu socotește necesar să fie de față de Ziua Naţională.

Nu mai este vorba nici doar de „legile Justiției“, nici de trecerea taxelor de la angajator la angajat, nu mai este vorba nici măcar de îmbătrînita în rele corupție; România își face și ea intrarea în epoca iliberalismului!

De curînd, la Tîrgul de Carte, s-a pus de un scandal. Și au lansat cărți domnii Dan Voiculescu și Adrian Năstase (pînă deunăzi, îi credeam ceva mai diferiți…). Situațiunea nu era lipsită de un anumit haz, pendulînd între zglobiu și patetic. Acum zic și eu: nu poți interzice nimănui să scrie, să publice și să se lanseze, dacă nu se gîndește să și-o interzică singur.

Familia nu mai este nici ea ficțiunea frumoasă a neamului, prietenii de pe rețelele de socializare pot rămîne veșnic anonimi. De asemenea, ni s-a repetat de atîtea ori că națiunea este un mit atît de cusut cu ață albă, că trebuie să fii bigot ca să mai crezi în ea.

Nu pot să nu amintesc și imaginea „zeflemistului“ Caragiale, agitîndu-se prin anticamera Parlamentului României pentru a sprijini obținerea cetățeniei române pentru un bun și prețuit prieten evreu. Asemenea fapte și încrucișări de destin fac un mai mare serviciu, prin rememorare, unei reconcilieri firești și durabile, decît anamneza sumbră, fără ieșire, a zelului răzbunător.

Cu toții ne „țigănim“ cu autoritatea. „I-am păcălit pe ăștia“ – spunea taximetristul meu. De ce? Pentru că ăștia vor să-mi impună mie ce să fac, dar o să le dovedesc eu că nu sînt decît niște „fraieri“. „Ăștia“ sînt toți cei care exercită un soi sau altul de autoritate, lipsită însă de prestigiu sau chiar percepută ca ilegitimă și/sau îndepărtată și trecătoare. Aici intră, după caz și context, statul în general, partidele și oamenii politici, elitele, părinții sau UE.

Măcar o dată pe săptămînă, încuiați-vă în biroul dvs. și, singur cu sine, întrebați-vă fără complezență: «Why the hell do I want to do this job?!» (De ce naiba vreau să fac meseria asta?!)“

Ați auzit dumneavoastră pe cineva care să vrea să se facă instalator? De ce? Pentru că „nu se mai cere“, a explicat Ecaterina Andronescu în 2009, cînd a închis învățămîntul profesional

Are funcții importante, surîde larg – un adevărat campion al danturii – la televizor, știe să facă de toate: muncitor la Mecanică Fină, fotbalist, jurist, consilier prezidențial, ministru, șofer, senator etc. Un om de succes! Atîta doar că, din cînd în cînd, confundă istoria națională… cu alt film.

Ducem o lipsă cronică de viziuni coerente și consecvente. Iar acestea țin mai mult de oameni decît de resurse. Să le luăm pe rînd.

La orizont se întrevăd populismul victorios (pomana electorală, „abuzarea“ psiho-economică a alegătorilor) şi lehamitea (masiva neparticipare la alegeri).

Omul este animalul care spune povești. Iată una dintre cele mai frumoase – și mai profunde! – definiții pe care o știu.

Poți să zici că dl Dragnea nu are haz? Dacă afli despre o bonă că ar fi abuzat copii, nu prea te grăbești să o aduci în casă, chiar dacă suspiciunea nu e încă dovedită. Pe scurt: un demnitar suspect nu e la locul lui, cîtă vreme nu știm rezultatul ultim al unor cercetări competente.

Patrimoniul industrial este încă, pentru imensa majoritate a românilor, o contradicție în termeni: cum o să fie o fabrică un obiect de patrimoniu?

Educația înțeleasă ca un corelativ al îndoctrinării. Ca pe vremea mea: tot ce nu era în acord cu politica partidului și cu perspectiva unui „viitor luminos“ era blamabil și interzis.  Ca să fii un bun medic sau un bun tîmplar, trebuie să „înveți“, tehnic, să-ți faci meseria („Ausbildung“). Ca să fii om adevărat, trebuie să fii mai mult decît un profesionist și mai mult decît un „descurcăreț“ cu „competențe“ lucrative: trebuie să fii rezultatul unui efort de „Bildung“, de modelare integrală.

Copilul nu poate fi vinovat pentru simplul motiv că nu trebuie niciodată învinuit, cam așa ar putea fi rezumată noua moralitate a parenting-ului. Un soi de psihanaliză morală second hand ocupă deja biblioteci întregi de sfaturi pentru mame și tați, este interiorizată de tinerii părinți ca o biblie domestică și devine chiar comportament de control civic: să vină protecția copilului la vecini, că-și terorizează copilul, l-am auzit plîngînd de cîteva ori săptămîna asta!

Lumea știe din ce în ce mai puțin să citească și să asculte. Și nu mă refer la analfabetismul propriu-zis sau la auzul deficitar, ci la incapacitatea vădită a multor comentatori (și din sfera publică, și din cea privată) de a înțelege un text sau un discurs, oricît de simple ar fi.

Omul politic al zilelor noastre nu stă bine cu viitorul. Nu pierdem vremea cu reverii futuriste, cu proiecte pe termen lung, cu efortul de a pregăti, grijuliu, viața generațiilor care vin în urma noastră. E treaba lor!

Are și el scuzele lui. Una dintre ele a fost formulată de un alt ministru al Educației, dna Ecaterina Andronescu (pe care, cu scuzele de rigoare, aș îndrăzni s-o calific drept cea mai duioasă, tandră, mămoasă catastrofă a sistemului nostru școlar): „Dl Pop e profesor de matematică“. Ați auzit? Dacă ești profesor de matematică nu e musai să vorbești corect românește.

Pînă acum nu s-au găsit, pentru a face drama suportabilă, decît două soluții: resemnarea (cu subtonul uitării de sine) și rugăciunea…

Fiecare face ce vrea cu corpul lui, dar n-ai voie să faci ce vrei cu mintea ta.

Tradițiile nu au voie să devină un cult al trecutului, monopolizat de patrioții neo-„Cîntării României“.

„N-am realizat că sînteţi noul ambasador al Franţei! N-aveţi figură de ambasador!“ Vrusesem să-i fac un compliment. Să-i sugerez că n-avea portretul „clasic“, convenţional, previzibil al diplomatului de carieră. Răspunsul a venit prompt. La fel de echivoc şi de bine intenţionat: „Vous non plus, vous n’avez pas la gueule d’un ministre!“ („Nici dvs. n-aveți față de ministru!“)

„Trecerea la o economie de piață“ s-a redus, în foarte multe cazuri, la dezindustrializare, fără a fi urmată însă de o reindustrializare sau o rentabilizare pe măsură a unor noi ramuri economice.

Știința nu ne mai îngăduie, cu alte cuvinte, să trăim după vechile criterii ale unei etici religioase.

Tot ce este perceput drept „elită“ va fi devalorizat resentimentar, tot ce este expert, simplu specialist în ceva, va fi înlăturat din funcţii, iar omul nepotrivit va fi promovat peste tot la locul nepotrivit.

Din cînd în cînd, fantomele de secol XIX ale naționalismului maghiar au mici spasme vitejești.

Pentru mulți turiști europeni în Cuba, comunismul este un spectacol de neratat.  Cum se raportează, acum, cubanezii la comunism? Ambivalent… Antropologul britanic Martin Holbraad relatează, în acest sens, un monolog edificator al unei bătrîne pe o stradă a Havanei: „Cînd oamenii ăștia l-au dat jos pe Batista, eram cu ei – totul era atunci schimbare! Dar, Dumnezeule, cine ar fi crezut atunci că o să-i mai avem aici, agățîndu-se cu unghiile, pînă acum? Nimeni nu poate să suporte asta!“

Lîngă schit a răsărit o biserică fercheșă, de trei ori mai mare decît el, cu enoriași încă neidentificabili. Cine va urca pînă la ea pentru a participa la liturghie? Încă un produs al smereniei noastre strămoșești!