SITUAȚIUNEA

Anul acesta, „Cartografierea socială a Bucureştiului“ (cercetarea a fost realizată de către colegii mei, Alfred Bulai, Cătălin Stoica şi Bogdan Iancu, împreună cu studenţi ai facultăţii), realizată în fiecare an de către Departamentul de Sociologie din SNSPA, s-a centrat pe problemele sănătăţii. Bucureştenii şi sănătatea, aşadar.

Există, peste tot în lume, o mitologie a Germaniei şi a „neamţului“, mergînd de la deplina încredere în seriozitatea meşteşugărească şi în spiritul de disciplină ilustrate de lumea prusacă (un lucru bine făcut e „treabă nemţească“), pînă la ironii nu întotdeauna meritate despre o anumită lipsă de umor, sau pînă la stigmatul inevitabil provocat de dezastrul nazist.

În numărul „verde“ al Dilemei vechi, Eugen Ciocan a relatat una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le-am auzit, coborîtă parcă din înţelepciunea calmă şi milenară a Orientului. În grădina sa superbă de la margine de Bucureşti, amicul său John „a deschis subiectul grădinii."

S-a născut acum 57 de ani în Elveţia, dar a crescut în China, a trecut prin „revoluţia culturală“, a fost trimis la reeducare într-o provincie îndepărtată (ca săpător de morminte), a fost cînd tolerat, cînd ameninţat, i s-a retras cetăţenia chineză, a călătorit mult şi s-a stabilit pînă la urmă la Londra.

Despre expoziţia „The Human Body“ s-a tot vorbit. Ce m-a apucat, atunci, să redeschid acest subiect taman acum, la spartul tîrgului? Motivul îl constituie exemplara dezbatere & site, organizate de Alexandra Ion şi Valentin Toma, ambii de la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer“.

Trăim în centrul unei nebuloase care se cheamă talk-show. La televiziune şi la radio, la Guvern şi în Parlament, în ziare, la şedinţele sindicale şi de partid, în piaţa publică, la mese amicale sau în familie, pretutindeni se vorbeşte dezlănţuit, lacom, voluptuos. Dreptul de a vorbi e, fireşte, unanim recunoscut.

Am plecat surîzători la drum, cu perspectiva a trei zile furate din agenda de lucru. Am mers aşa, veseli, pînă ne-a oprit poliţia: „V-a expirat asigurarea.“ (Nu, domnu’ poliţist, bineînţeles că nu plecaserăm la drum fără asigurare la zi, asta este doar aşa, o metaforă, o figură de stil, ca să dea mai bine în poveste!...)

Dl Vintilă Mihăilescu a formulat, în numărul trecut al publicaţiei noastre, unele rezerve în legătură cu articolul meu „Înapoi la colectivism?“. De asemenea, dl Ştefan Brăgărea – cu care am fost coleg încă din şcoala primară – mi-a trimis la redacţie o scrisoare cu obiecţii legitimate de calitatea lui de cercetător în spaţiul ştiinţelor naturale.

Am impresia că la noi, în ultima vreme, umorul şi-a pierdut ceva din funcţia lui socială. Presa ne asigură, însă, că nici pomeneală, că românii şi-au păstrat simţul umorului în orice situaţie, că umorul e frate cu românul, că românului îi place să rîdă, ba chiar că gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul românului.

După gustul meu, poeţii îşi recită mai bine poeziile decît o fac actorii. Fireşte, cu excepţiile de rigoare. Cine i-a auzit pe Nichita Stănescu, pe Cezar Ivănescu, pe George Călinescu, pe Teodor Pâcă şi pe alţii rostindu-şi textele, nu-şi poate imagina un mai potrivit mod de lectură.

Mă văd nevoit, de gura tîrgului, să încep cu un aviz amatorilor: nu, nu mi-am dat demisia de la Dilema veche şi nici n-am fost dat afară; şi nici nu m-am certat cu Andrei Pleşu sau reciproca. Pur şi simplu, am o părere uşor diferită într-o anumită privinţă, care cred că este şi de un oarecare interes public. Pe vremea mea, se chema discuţie intelectuală...

Am ascultat, de curînd, o conferinţă a doamnei Angela Gronenborn de la Universitatea din Pittsburg. Domeniul era departe de a-mi fi familiar (biologie structurală), dar implicaţiile lui „metodologice“ mi s-au părut cît se poate de instructive şi... neliniştitoare.

Oare care este pluralul de la verde? Un plural mai mare, în care să încapă toate nuanţele primăverii. Mă rodea această întrebare, întins într-un şezlong şi privind la Munţii Carpaţi. Îmi propusesem în fiecare an, dar de data aceasta am reuşit: am prins primăvara!

Am încetat, de peste 20 de ani, să practic meseria pentru care am fost şcolit: critica de artă. Ajunsesem la concluzia că scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică nu pot adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis.

Am găzduit săptămîna trecută la SNSPA o conferinţă despre nomadism, dar nu cel al transhumanţei sau al mobilităţii unor grupuri umane, ci acela al antropologilor. Despre ce a fost vorba?

La editura Humanitas a apărut, de curînd, o antologie a „celor mai frumoase povestiri“ din Vechiul Testament. Cititorul autohton se poate socoti norocos. Ţine în mînă un volum alcătuit de două mari profesioniste.

Există minunate colecţii despre „Sărbătorile la români“ şi/sau despre „Credinţe şi superstiţii“, există calendare comentate ale sărbătorilor ţărăneşti, există monografii despre fiecare dintre ele. Toate acestea fac parte din patrimoniul nostru cultural. Este, deci, firesc să le păstrăm memoria.

Într-un interviu din 1974, ca şi în lucrările sale despre evoluţia civilizaţiei, Norbert Elias vorbeşte, cu un optimism moderat, dar tenace, despre „progresele“ societăţii omeneşti în materie de agresivitate şi violenţă.

„Premierul Italiei, Silvio Berlusconi, a plătit Mafiei aproximativ 340.000 de euro anual, taxă de protecţie“ – dezvăluie presa italiană. „Primarii din statul mexican Michoacán au recunoscut că plătesc taxă de protecţie cartelurilor de droguri, pentru a nu fi ucişi“ – mai aflăm din presă.

Acum aproape trei ani, am simţit nevoia să reacţionez la iritările unora dintre cititori, nemulţumiţi că bombăn de pe margine. N-am fost, se pare, convingător. Primesc, în continuare, aceleaşi reproşuri. Nu-mi rămîne decît să-mi reiau pledoaria.

Nu am crezut că undeva în Europa se poate conduce mai prost decît în Bucureşti! Căci aşa e românul, e convins că la noi, ca la nimeni... Ei bine, la Napoli mi-a trebuit un sfert de oră ca să traversez un colţ al pieţei Garibaldi.

A ţine conferinţe publice înseamnă, dintotdeauna, a asuma anumite riscuri. Poţi fi un bun specialist, dar poţi fi deficitar la capitolul „oratorie“; poţi fi un bun vorbitor, dar poţi avea o zi proastă, în care talentele proprii sînt, dintr-un motiv sau altul, adumbrite; poţi fi eficient retoric, dar pus dinaintea unui public inadecvat, nereceptiv, dacă nu chiar ostil.

Dacă tot am vorbit rîndul trecut despre maidanezi, haideţi să trecem acum strada şi să privim în casele unde locuiesc rudele lor mai înstărite. Sînt multe, foarte multe: Stanley Coren evaluează cam la 525 de milioane de cîini de companie în toată lumea.

Am mai dat şi cu alt prilej citate din miraculoasele antologii publicate de profesorul Zaica, în urma unor „chestionare“ adresate elevilor din primii ani de şcoală. Recidivez pentru a-mi oferi, mie şi cititorilor, un scurt intermezzo de inocenţă în atmosfera de grosolănie, nervozitate, breaking news şi scandal ieftin în care respirăm de dimineaţa pînă seara.

Zilele trecute, ştiind că mă ocup de maidanezi, un prieten mi-a trimis un SMS: „Un maidanez s-a suit în autobuz; toată lumea îl alintă!“ Peste cîteva minute, urmează un al doilea SMS: „Tocmai s-a suit un homeless; la staţia următoare, călătorii l-au dat jos...“

Mi s-au cerut declaraţii care să explice absenţa mea de la Salonul de carte de la Paris. Am răspuns laconic, dar limpede: „Mi se pare imoral să mă las inclus în programul unei instituţii aflate în plin derapaj.“ Atît. Nici ziarele din străinătate, nici cele din România nu au fost mulţumite.

De cîtva timp, pe mai toate posturile TV putem vedea cîteva spoturi cu variaţiuni pe tema „sînt cetăţean european şi am drepturi“. Un astfel de cetăţean este pus în situaţii concrete de viaţă – şi-a cumpărat un laptop şi nu-i merge, vrea să returneze un produs cumpărat online, s-a dus în vacanţă, şi camera de hotel nu are aer condiţionat, aşa cum scria în ofertă.

Am văzut, în cele din urmă, filmul lui Cristian Mungiu. Acum mai bine de două săptămîni. Şi nu mă pot desprinde de apăsarea lui, de jetul de noroi din final, de tragicul lui molcom, aproape „normal“, semn inconfundabil al „lumescului“. Ca niciodată, mă simt captiv într-o interogativitate fără ieşire, fără răspunsuri, fără soluţii.

Legea Educaţiei Naţionale, adoptată pe vremea cînd era ministru dl Daniel Funeriu, era cam stufoasă, căuta să reglementeze prea multe, avea nevoie de o cantitate mare de norme de aplicare şi de ordine ale ministrului pentru a stabili concret ce şi cum, dar, una peste alta, propunea cîteva schimbări importante în sistemul de învăţămînt, cu şansa de a da rezultate în timp.

De ani întregi ni se livrează, pe toate canalele, „realitate“. Cu rezultatul că realitatea e tot mai supra-realistă. Boala e veche. O dovedeşte articolul de mai jos, scris acum aproape şapte ani.  Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie.

Constat că la noi „actualitatea“ politică televizată e făcută, în continuare, pe colţul mesei, din subiecte – unul mai palpitant ca altul – precum: Blaga sau Udrea?; cum presupun diverşi lideri politici că ar trebui să fie Constituţia

Istoria noastră recentă a pus în circulaţie, de mai multe ori, un slogan electoral devenit loc comun: „Să votăm schimbarea!”. Dar schimbarea, simpla schimbare s-a dovedit, aproape întotdeauna, insuficientă. În fond, era vorba doar de „a-i încerca şi pe ceilalţi”.

N-am avut, înainte de 2007, o dezbatere serioasă despre aderarea la UE, ci doar un mare euro-entuziasm, cu gîndul la fondurile europene şi la creşterea nivelului de trai. Cam la atît s-a redus înţelegerea celor mai mulţi cetăţeni şi politicieni români cu privire la „intrarea în Europa“. Am intrat, dar Europa nu prea a ajuns cu adevărat la noi.

Ultima carte a lui Lucian Boia (De ce este România altfel?) a avut un enorm succes de public şi continuă să stîrnească dezbateri aprinse. E un fapt care semnalează cîteva particularităţi ale peisajului autohton, demne de luat în seamă. Rezultă, mai întîi, că ţărişoara – ca temă – ocupă un loc de frunte în interesul public.

Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de isteria cărnii de cal şi mai atenţi la ce s-a întîmplat la alegerile din Italia. Să le luăm pe rînd, pentru că amîndouă sînt „chestiuni de importanţă europeană“. Deci ne privesc şi pe noi.

Aşa s-ar părea. Există o Românie bună, curată, inteligentă, grijulie cu românii, bine educată, nobilă – e România lui Dan Voiculescu, a lui Crin Antonescu, a lui Şova şi Ponta, a lui Ghişe, a lui Becali, a lui Dinu Zamfirescu, Gâdea, Ciuvică, Pelican şi a atîtor alţi patrioţi devotaţi, mereu gata să uite de ei înşişi pentru a sluji interese altruiste.

Observ, de la o vreme, pe site-uri, bloguri şi reţele sociale, că tot ceea ce priveşte într-o formă sau alta identitatea naţională are căutare. Ştirile, articolele, comentariile care spun ceva despre cum e România, cum sînt românii, ori care consemnează vreun succes românesc peste hotare au parte de mii de click-uri, like-uri şi sumedenii de comentarii.

Nu vreau să intru acum în complicata şi delicata problemă a raporturilor dintre religie şi Biserică. Mă mulţumesc să consemnez, rapid, inevitabila lor interdependenţă. Problematica religioasă nu este una de tip speculativ, nu circumscrie o disciplină intelectuală dedicată unui adevăr abstract.

Nu, nu vreau să îndemn la vreo revoluţie – mi s-ar părea ineficientă, ca şi toate celelalte care au avut loc. Vreau doar să atrag atenţia asupra unui proces extrem de interesant, a cărui miză e – dincolo de obiectivele sale specifice – demonstraţia că ideea de „cetăţean european“ nu e doar o vorbă goală din masivele Tratate ale UE.

Dilema e veche de numai nouă ani (din ianuarie 2004), dar exista, ca „săptămînal de tranziţie“ de unsprezece ani (din ianuarie 1993). Sărbătorim, aşadar, cu totul, douăzeci de ani de viaţă. Am rămas „de tranziţie“ şi poate că cititorul va fi doritor să aprofundeze, împreună cu noi, această sintagmă. Pentru demaraj, republic mai jos cîteva consideraţii pe care le-am scris în 2002, cînd publicaţia noastră îşi tipărea cel de-al 500-lea număr.

Reapărut pe scena politică a Italiei cu aerul că „ţara are nevoie de el“, Silvio Berlusconi a început să agite atmosfera (care altminteri risca, fără el, să devină cam ternă). Reţeta e ştiută şi repetată, Il Grande Communicatore lansînd în campania electorală, cinic, cîteva „teme“ despre care ştie că vor atrage atenţia.

Cînd, spre sfîrşitul anului 1992, Augustin Buzura mi-a propus, în calitatea lui de preşedinte al Fundaţiei Culturale Române, să încerc lansarea unui săptămînal de cultură, eram, în materie de gazetărie, un debutant. Scrisesem, desigur, în diverse periodice, încă din 1968, dar nu eram ceea ce se cheamă un „om de presă“.

Într-un caiet vechi, descopăr o serie de pagini care conspectează amănunţit Chateaubriand, Le Génie du Christianisme. Cîţi cititori mai are astăzi această carte? E, totuşi, în ea, un amestec de subtilitate şi candoare care ar merita recuperat de noile generaţii, confruntate, cu sau fără voia lor, cu pătimaşe dezbateri pe tema: era sau nu Eminescu ateu?

În zilele noastre cu multe televiziuni, talk-show-ul e omniprezent. Pentru că e ieftin. Iar managerii televiziunilor mici, dar bătăioase, ştiu acest lucru. În loc să trimiţi reporteri pe teren care să facă anchete şi reportaje despre viaţa reală şi despre problemele oamenilor, mai bine inviţi seară de seară în studio cîţiva inşi care să-şi dea cu părerea despre care cred ei că ar fi problemele oamenilor.

Într-o lume normală, orice opţiune e precedată de un episod deliberativ. În lumea noastră însă, opţiunile sînt anterioare deliberării. Sînt opţiuni gata făcute, care nu apelează la realitate decît pentru a-şi găsi, la nesfîrşit, confirmarea.

Sînt la Dilema din 1993 şi – cu excepţia directorului fondator, dl Andrei Pleşu – am rămas singurul din redacţie care a însoţit tot parcursul revistei, de la începuturi. Am petrecut, aşadar, mai bine de 1000 de săptămîni din viaţă cu colegii de redacţie, mai vechi şi mai noi. Aşa încît, o dată la 20 de ani, sper că mi se îngăduie o succintă „recapitulare“.

Cînd spun „mahala“ nu vorbesc din vîrful buzelor, ca unul care n-o cunoaşte decît din cărţi. În copilărie, am petrecut ceva timp în Dudeşti-Cioplea, astfel încît nu pot revendica cine ştie ce distanţă aristocratică faţă de farmecele (picant-amărui) ale vieţii de cartier mărginaş.

Dacă iei la rînd forumurile şi comentariile de pe site-urile ziarelor ori micro-anchetele pe stradă realizate de reporterii radio şi TV, observi că, în ultima vreme, cuvîntul „contribuabil“ a căpătat o tot mai mare răspîndire. Zilele trecute, de pildă, o ştire anunţa (de fapt, e o ştire „ciclică“, pentru că aşa e şi fenomenul pe care îl prezintă) că au apărut gropi în autostrăzi.

Acum două săptămîni, doamna profesoară Rodica Zafiu a publicat, în gazeta noastră, un excelent articol despre folosirea abuzivă a generalizărilor în presa şi vorbirea curentă. O victimă constantă a acestui prost obicei este cuvîntul „românii“.