SITUAȚIUNEA

Viaţa e în altă parte – scrie un cititor la sfîrşitul comentariului său plasat pe dilemaveche.ro. E o expresie stereotipă pe care am întîlnit-o de multe ori (ba, dacă îmi amintesc bine, am şi folosit-o cîteodată). Ca toate stereotipiile, are, într-o primă fază, calitatea de a exprima succint un adevăr pe care e greu să nu-l accepţi.

Nu cred că învingătorii din 9 decembrie au timp (şi chef) să cadă pe gînduri. Deocamdată sînt euforici şi lacomi. Nici învinşii nu par să fi depăşit psihologia victimei nedreptăţite, în căutare de vinovaţi. Dar evenimentele s-au desfăşurat – şi se desfăşoară încă – în aşa fel, încît ar merita fie şi cîteva timide tentative de reflexivitate.

Acum, că a trecut (pentru a cîta oară?...) sfîrşitul lumii, putem reveni la ocupaţiunile şi perspectivele noastre mai puţin catastrofice – deşi, la români, anunţarea catastrofelor mari şi mici e aproape cotidiană. Ceea ce conduce, pînă la urmă, la uzarea sensului: vaccinaţi zilnic cu porţii homeopatice de dezastre (economice, sociale, politice şi eţetera), riscăm să devenim insensibili la „adevărata“ catastrofă.

Pe 4 decembrie s-au împlinit douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui Constantin Noica. Nimeni nu pare să-şi fi adus aminte de el cu prilejul acesta. Nici presa, nici scriitorimea, nici editurile care l-au publicat şi, ceea ce e încă şi mai trist, nici noi, cei care am avut privilegiul să-i fim aproape. Sînt sigur că ne-ar fi iertat.

Tocmai auzisem un banc nou pe teme politice şi mă întrebam dacă e de bine sau de rău că în România au reînceput să apară astfel de bancuri. Iată-l: „De ce se organizează alegeri în România? Ca să se afle cine va fi partenerul de guvernare al UDMR“. Nu se mai potriveşte. Deocamdată.

Îmi place acest moment: stau pe malul Dunării, e soare, lume puţină şi leneşă, aer clar şi tremurător, cer scăzut şi miros de nisip încins. Mă simt consolidat de o viguroasă singurătate. Stau drept, pe fundalul unei pieţe turceşti aburind mocnit, ca o lespede încinsă.

E minunat. Avem numai veşti bune zilele astea. Întîi, că am luat şi noi Nobelul. Noi, românii. Căci, în calitate de cetăţeni europeni, premiul e un pic şi al nostru, nu? Că doar nu e doar al lui Barroso, Van Rompuy şi Martin Schultz. Sau al celor 21 de şefi de state şi guverne care s-au dus la Oslo la ceremonie.

Spre prînz, îmi trece prin cap că ziua se va scurge fără substanţă, fără semn, fără nici o „justificare“ spirituală. O zi pierdută, „ratată“, ca multe din zilele oamenilor. Dar trebuie, oare, să cauţi mereu, nevrotic, justificări înalte? Să stai mereu la pîndă după sens?

De 1 Decembrie, sîntem un popor minunat. Un duh al concordiei naţionale îşi trece aripa peste capetele noastre, „mîndria de a fi român“ e pe buzele tuturor şi, dacă stăm cu ochii în televizor, trăim senzaţia unei comunităţi vii, animate de valori şi idealuri adevărate.

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului.

Consiliul European nu a reuşit să aprobe bugetul, aşa că presa europeană toacă mărunt problema. Se comentează mai ales atitudinea „vinovaţilor“ care, pentru că vor reduceri bugetare, au stricat frumuseţe de consens european.

Tot omul e pîndit, astăzi, de cel puţin două maladii insidioase: sîntem (mereu) foarte ocupaţi şi vrem să fim (mereu) foarte inteligenţi. Rezultatul e, în primul caz, o semnificativă pierdere de libertate, iar în al doilea – o ireversibilă înstrăinare de bucuriile simple.

Mi-a povestit cineva că, într-un proiect cu fonduri europene care se desfăşura în creierii munţilor (unde telefonia mobilă nu prea ajunge), solicitantul trecuse în buget cîteva staţii de emisie-recepţie, cu ajutorul cărora cei care urmau să lucreze ar fi putut comunica între ei şi/sau cu „baza“ aflată mai la vale.

De multă vreme, asistăm la o degenerescenţă gravă a stilului electoral, a limbajului, a moravurilor politice, iar această degenerescenţă contaminează inevitabil întregul corp social. Majoritatea gazetelor multiplică voluptuos cangrena, populaţia e din ce în ce mai intoxicată de suspiciune şi ură.

Mai multe site-uri care difuzează filme şi seriale au fost reclamate la Consiliul Naţional al Audiovizualului de către PRO TV, pe motiv că ar încălca drepturile de autor. Şi pentru că site-urile care oferă „servicii video la cerere“ trebuie să trimită o notificare la CNA. CNA a făcut ceea ce putea face: a trimis o adresă la poliţie.

Avantajul numărul unu, atunci cînd ai optat definitiv pentru o tabără sau alta, este că poţi lua o lungă pauză de gîndire. Nu mai trebuie să judeci, să iei notă de realitate, să faci evaluări calme ale „situaţiunii“. Ştii din capul locului cine sînt duşmanii, vinovaţii, băieţii răi.

Premierul Victor Ponta iar vrea la Consiliul European. De data asta – o fi învăţat ceva din greşeli?... – s-a făcut cuminte şi cere voie, nu mai fură startul pentru a ajunge primul la Bruxelles, ca data trecută. A declarat că va cere oficial mandat din partea preşedintelui Traian Băsescu şi va informa Parlamentul.

Eram gata să cred că avalanşa de jurnalişti şi comentatori politici care iau azi cu asalt fotoliile parlamentare şi mîine, poate, pe cele ministeriale e un fenomen nou. Dar am descoperit un text din 1997 care dovedeşte că, în România, repetiţia e mama deşertăciunii.

După ce, la nişte televiziuni, niscaiva „băieţi deştepţi“ şi-au dat cu părerea, conform obiceiului, despre ce-ar trebui tradus în străinătate şi cum, despre cărţile lui Mircea Cărtărescu şi ale altora, despre „ICR ca filială SIE“, subiectele au fost preluate şi „dezbătute“ pe bloguri, în ziare şi în presa culturală.

Eram foarte tînăr cînd Arhim. Benedict Ghiuş, în chilia sa de la Mitropolie, mi-a scris, pe un petic de hîrtie, o propoziţie din Breviarul Latin cu un mesaj asemănător: Laeti bibamus sobriam profusionem Spiritus / „Să bem cu bucurie din sobra supraabundenţă a Spiritului“.

S-o luăm binişor, de la cîteva ştiri recente. Newsweek a anunţat oficial că în 2013 va închide ediţia tipărită şi va rămîne doar online. The Telegraph a scris despre The Guardian acelaşi lucru: în curînd va apărea doar online. Aceste ştiri au făcut înconjurul globului, poposind pînă şi în ţărişoara noastră.

Atmosfera devenise apăsătoare. Oaspeţii străini se simţeau ca nişte barbari ajunşi în centrul lumii sau, dacă nu, într-o mică şi veselă clinică psihiatrică. Cultura franceză? A se slăbi! Europa? O peninsulă a Valahiei!

Premiul Nobel pentru pace acordat Uniunii Europene a stîrnit controverse. Am parcurs o bună parte a comentariilor din presa europeană pe această temă şi m-am pierdut cu totul în peisaj tocmai din cauza „diversităţii opiniilor“.

Cînd văd crocodili, sînt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sînt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o „creaţie“ a bunului Dumnezeu?

În definitiv, de ce-ar trebui să avem o televiziune publică? Doar pentru că există de mai bine de 50 de ani? Sau pentru că toate ţările europene au aşa ceva? Dacă tot a ajuns la o datorie atît de mare, n-ar fi mai ieftin s-o desfiinţăm, să-i vindem activele şi, din banii obţinuţi, să instalăm televiziuni de jucărie în toate şcolile?

Pînă la un punct, educaţia religioasă se suprapune cu educaţia pur şi simplu. Cu buna creştere. În noaptea Învierii, lucrul acesta se verifică an de an. Curţile bisericilor se umplu de tot soiul de inşi care nu ştiu unde se află, nu ştiu ce se petrece în locul în care se află şi nici cum trebuie să se poarte în împrejurarea cu pricina.

Zapînd seara la televizor – ceea ce practic din ce în ce mai rar – dau peste o ştire al cărei subiect era tocmai postul Fox News, dar nu pentru că „ideologizează ştirile“. Pe scurt: pentru că a dat din greşeală, în direct, imagini cu un om care îşi punea capăt zilelor (după ce fusese urmărit de poliţie), canalul a trebuit să-şi ceară scuze.

Îmi dau seama că, în România, numele lui Yehuda nu spune mai nimic. Yehuda ştia însă mai multe despre noi, decît ştim noi despre el. Ca rector (vreme de nouă ani) al Universităţii Central-Europene (CEU) de la Budapesta avusese mulţi studenţi din spaţiul românesc şi îi preţuia.

Ani la rînd, fondurile europene au reprezentat un subiect major în spaţiul public românesc. Nu subiect de dezbatere, ci subiect de consens: toată lumea era convinsă că banii de la UE ne vor ajuta să ne modernizăm şi să recuperăm decalajul faţă de alte ţări. S-a ales praful de aspiraţiile noastre.

„Răul“, în sensul lui „tare“ (le Mal, das Böse, the Evil), e cvasi-absent din religiozitatea vetero-testamentară (vezi David Taylor, Theological Thoughts about Evil, în David Parkin (ed.), „The Anthropology of Evil“, Blackwell, 1985, p. 27). Cuvîntul ebraic e „ra“, cu sensul: „fără valoare“, „inutil“ şi, prin extensie, „care nu e bun“ (adică e „bad“), „urît“, sau chiar „trist“.

Eric Maurice, redactor-şef la Presseurop.eu, scrie în editorialul său de săptămîna trecută despre „O Germanie după moda americană“ şi consideră că evenimentul cel mai important pe plan european a fost decizia Curţii Constituţionale a Germaniei în legătură cu fondul european de stabilitate.

Joia trecută, Süddeutsche Zeitung a publicat textul unei conferinţe susţinute de curînd, la Potsdam, de scriitorul austriac Robert Menasse (laureat al mai multor prestigioase premii literare). Titlul conferinţei este „Europa: numărătoarea inversă“.

Mario Monti, premierul Italiei, s-a întîlnit cu Herman Van Rompuy la Cernobbio, la un workshop, şi i-a propus organizarea unui Consiliu European extraordinar pentru a discuta despre „fenomenul periculos“ reprezentat de „forţele care pot duce la dezintegrarea Europei“.

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de „puţinul folos“ pe care l-a putut aduce „acestei frumoase ţări“.

Am citit pe site-ul Presseurop (care publică, în zece limbi, inclusiv română, tot ce e semnificativ în presa europeană) o analiză foarte interesantă despre relaţia dintre politică, justiţie şi corupţie în Cehia. Ştiu, o asemenea temă nu interesează pe mai nimeni în România, unde majoritatea publicului crede că lumea începe şi se sfîrşeşte cu Băsescu, Ponta şi Antonescu.

A sta „la bloc“ e, desigur, o formă de adăpostire. Dar, omeneşte vorbind, „a locui“ e altceva decît a te adăposti. Şi nu mă gîndesc, pur şi simplu, la o nevoie firească de personalizare, adică la dorinţa legitimă de a-ţi alcătui un spaţiu vital în care să te recunoşti, care să poarte amprenta firii tale, a gusturilor, deprinderilor şi amintirilor proprii.

Titlul – după cum v-aţi dat seama – este o preluare a sloganului folosit atunci cînd China a recuperat Hong Kong-ul capitalist de la britanici. Ca simplu cetăţean, mi se pare că ideea sloganului arată raţionalitate şi pragmatism. Şi mi-am amintit de el pe caniculă, într-o împrejurare banală, fără legătură cu China.

Dl Iliescu nu poate depăşi psihologia „tovarăşului de nădejede“: se ocupă strict de greşelile celorlalţi. E mereu „treaz“, mereu „angajat“, mereu „combativ“, „în avangarda“ luptei ideologice. Dar de ce mă mir? Văd zilnic pe scena publică inşi de ambele sexe care stau sub pulpana lui, după ce, la începutul anilor ’90 şi pe vremea lui Emil Constantinescu, îl considerau inamicul public numărul 1...

Întregul balamuc politic din ultimele luni are şi părţile lui bune. Sigur, o asemenea afirmaţie poate suna cinic în condiţiile actuale, cînd democraţia şi statul de drept sînt puse sub semnul întrebării în România, cînd ţara e, practic, neguvernată – căci Guvernul e ocupat să-l dea jos definitiv pe Traian Băsescu – şi cînd doar manevrele BNR ţin leul să nu se prăbuşească.

Am spus şi am scris, de mai multe ori, că Traian Băsescu e departe de a fi preşedintele ideal. Că e un campion al inadecvării, un nărăvit al obiceiului de a-şi pune toată lumea-n cap, un amestec de sentimentalism şi agresivitate, o natură frustă, mereu în pericol de a face gesturi şi declaraţii nepotrivite.

Să lăsăm puţin deoparte vuietul absurd al politichiei post-referendum şi să nu lăsăm să treacă neobservat un eveniment semnificativ pentru post-gîndirea societăţii româneşti şi a conducătorilor de care avem parte: Consiliul de Administraţie al TVR a decis să închidă TVR Cultural.

Cum bine se știe, sînt, orice-aș face, un "intelectual al lui Băsescu". Pînă să ajungă el președinte, și eu, și Liiceanu, și Patapievici, și Cărtărescu și alți cîțiva din aceeași categorie eram niște neica-nimeni. El ne-a inventat, ne-a făcut oameni, ne-a pus pe piață. Lunar, trecem pe la casieria prezidențială și încasăm mari sume de bani, pe care le bine-merităm prin publicarea unor ample poeme omagiale.

Deunăzi, am auzit o tînără jurnalistă spunînd unei colege, într-o emisiune de televiziune, că „mănîncă politicieni pe pîine“. M-am întrebat, cu oarecare perplexitate, dacă acest tip de gurmandiză intră în fișa postului de jurnalist. Imaginea mea despre profesiunea cu pricina e alta.

Cele 40 de grade de afară sînt un moft față de fierbințeala care a cuprins politica și administrația publică românească după ce Curtea Constituțională a solicitat listele electorale permanente. Mă rog, n-a fost clar de la început ce a solicitat de fapt Curtea Constituțională: o renumărare sau o simplă prezentare a listelor pe baza cărora s-a votat la referendum.

„Ciocoiul nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine“, nu iubeşte şi nu poate practica nici o profesiune. „Încarnare a dorinţei de putere“, iubitor de ranguri, „poftitor de onoruri“, incapabil să depăşească orizontul satisfacţiei imediate, ciocoiul nu-şi pune problema dacă merită încrederea publică, dacă poziţia lui socială corespunde unei îndemînări anume, dacă nevoia lui de a fi în fruntea bucatelor are acoperire într-o echivalentă nevoie de a fi de folos.

Nu avem a ne aştepta la nimic bun în continuare. Preşedintele Traian Băsescu a spus, imediat după referendum, că va încerca o reconciliere a societăţii. Să vedem dacă va reuşi: pînă acum, n-a dovedit cine ştie ce calităţi de mediator, dimpotrivă, s-a simţit în apele lui doar cînd era rost de vreun conflict.

Oricum ar arăta rezultatele referendumului, tot prost iese. Dacă preşedintele se va întoarce la Cotroceni votat de popor, va fi pe cai mari, coabitarea cu Guvernul Ponta va fi imposibilă şi instabilitatea politică va continua. Aparatul de propagandă va începe iar să strige împotriva „dictatorului Băsescu“, nemulţumirile populare vor creşte.

Nu vă pufnește rîsul? Sau, mai curînd, nu vi se face frică? Vi se pare că salvați prestigiul instituțiilor academice, reclamînd ingerința politicului în spațiul lor? Dar, Doamnă, problema e mult mai simplă: a plagiat sau nu dl Ponta? Și dacă da, cum spun bunul simț și două comisii din trei, atunci cine periclitează prestigiul vieții academice?

De curînd, într-o emisiune de televiziune, Petre Roman a preluat, cu obişnuita lui suficienţă, una dintre aberaţiile care circulă într-o „anumită parte a presei“ şi politicii româneşti: anume că imaginea proastă a ţării din ultimile două-trei săptămîni e rezultatul informaţiilor injuste trimise spre Europa şi spre lume în general de unii calomniatori autohtoni.

E tragic că România e condusă de nişte inşi care recurg la metode de manipulare atît de primitive, care mai mergeau cît de cît pe vremea lui Ceauşescu, cînd în jurul ţării era construit un „zid informaţional“ solid, iar cetăţenii nu ştiau ce se întîmplă şi ce se vorbeşte „dincolo“. „Cel mai cinstit guvern“ oferă nişte uluitoare dovezi de prostie şi rea-creadinţă în materie de comunicare.