SITUAȚIUNEA

Pînă să ajungem la mari dezbateri politice, la fineţuri analitice mai mult sau mai puţin partizane, la prelungi şi îndîrjite înghionteli de tipul „care pe care“, să ne tragem puţin sufletul şi să revenim la reflexele străvechi ale „minţii sănătoase“, ale bunului-simţ, ale raţiunii comune.

Un străin interesat de România îmi cere să-i explic, cît mai scurt, simplu şi clar care-i situaţia. A citit ce s-a scris în presa internaţională, a citit cîte ceva şi în presa noastră. Ştie limba română; dar citeşte relativ greu nu pentru că n-ar înţelege sensul cuvintelor, ci pentru că nu pricepe „dedesubturile“ presei româneşti „independente“.

Imediat ce s-a trezit în pîine, Guvernul a anunţat că va depolitiza instituţiile pe care Executivul precedent le politizase. Frumos. Nobil gînd. Căci – într-adevăr – era plină ţara de numiri politice. Aproape că nu-ţi mai vine să întrebi „cine a aruncat primul piatra?“ cînd vezi că un premier tînăr – cel mai tînăr din istoria recentă – e pus pe fapte mar.

Mă declar sabotat de Guvernul României. Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrşit proiectele şi viaţa. În fond, asta e treaba guvernelor: să-i ajute pe oameni să-şi vadă liniştiţi de treabă, în condiţii omeneşti.

Se dedică ţoapei patriotice şi tuturor românilor supăraţi pe H.-R. Patapievici  Motto: „În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană datorită prostiei sale nesfîrşite şi roşesc la gîndul că îi aparţin“. (Arthur Schopenhauer)

Traian Băsescu: „Stimate Domnule Prim-ministru, Vă scriu după ce am reflectat îndelung asupra situaţiei create în ultima vreme în legătură cu reprezentarea României la Consiliul European. Vă mărturisesc că îmi e greu s-o fac – sînt un om orgolios, mai e nevoie să vă spun asta? –, dar pun mai presus de toate interesele României şi ale cetăţenilor săi.“

„De ce protestează dl Patapievici, că nu vreau să-l schimb?“ Aşa a spus premierul Victor Ponta într-o discuţie amicală la Viena. Dacă jurnaliştii au transcris şi reprodus corect declaraţia, atunci dl prim-ministru a săvîrşit un acte manqué sau, mai simplu spus, s-a dat de gol.

Cum de n-are nimeni, dintre guvernanţi, curajul şi tăria de caracter să citească, la rece, bilanţul mandatului lui Horia Patapievici la Institutul Cultural Român? Orb să fii şi trebuie să recunoşti că e un bilanţ spectaculos şi încă pe fondul unor vremuri grele.

Sînt vicios. Nu mă pot abţine să nu arunc zilnic un ochi obosit asupra presei româneşti, să zgîndăresc, pe Internet, colbul ţărişoarei. În locul în care mă aflu e linişte. Nu e paradisul: sînt şi aici lupte politice, dezbateri despre moneda europeană, despre falimentul grecesc, despre psihologia şi nevoile bătrînilor care sfîrşesc la azil.

Ne-am pricopsit. Partidul lui Dan Diaconescu a obţinut nişte primării şi niscaiva locuri în Consiliile Locale. În total, conform cifrelor parţiale disponibile la ora la care scriu (marţi dimineaţa), ar fi obţinut cam 10% în alegerile locale. „E puţin, să nu ne speriem“, zic unii comentatori.

Un important profesor de biologie de la Yale vorbeşte despre relaţia dintre capacitatea reproductivă a omului, procesul de îmbătrînire, apariţia cancerului şi durata de viaţă. Teza lui se înscrie într-o suită de descoperiri şi analize statistice acceptate, se pare, astăzi, în mod unanim, de o întreagă zonă de cercetare, numită „life history“.

Pe un zid de lîngă Checkpoint Charlie, cineva a scris cu litere de o şchioapă următoarea întrebare: „Cînd a fost ultima dată cînd ai făcut ceva pentru prima dată?“. Un fel de a semnala că viaţa înclină spre inerţie, spre schemă, spre mecanism. Repetitivitatea prevalează asupra experimentului, previzibilul anulează riscul.

În plină „depresie“ naţională provocată de fuga talentelor, de imaginea proastă a ţării în lume şi de alte asemenea obsesii identitare lungi cît tranziţia, succesele adevărate sînt nu atît trecute cu vederea, cît îngropate într-o mare de bombăneli şi cîrteli. Iar autorii lor devin mai degrabă victime ale scrîntelii noastre publice decît, aşa cum ar merita, subiecte de elogiu.

De la fereastra hotelului în care am fost cazat văd Loira, iar pe malul celălalt un conglomerat de blocuri noi. Un fel de Drumul Taberei mai dichisit, cu mai multă verdeaţă, cu ceva mai mult ştaif. După o plimbare prin centrul vechi al oraşului, în jurul catedralei Sf. Petru, mă întreb, inevitabil, de ce arhitectura contemporană, oricît de spectaculoasă, pare mută.

Ziarele şi posturile TV au găsit un nou prilej de băşcălie aducătoare de (ceva) audienţă. Omul care vrea să planteze pomi fructiferi lîngă staţiile de tramvai mi s-a părut de departe cel mai interesant: are o viziune absolut paradisiacă despre lume, viaţă şi transportul în comun, nu înţeleg de ce a fost luat peste picior.

Băsescu are dreptate. Ponta are dreptate. Amîndoi au dreptate. Propunerea de directivă conţinînd „regulile de siguranţă privind utilizarea instrumentelor sanitare tăioase“ are un drum lung. S-a născut de la vreun sindicat al infirmierelor şi medicilor, supărat pe numărul mare de accidente de muncă în spitale, sau de la un mare producător european de bisturie.

De cîte ori povestesc, dinaintea unui auditoriu occidental, scene din viaţa cotidiană sub dictatura comunistă, stîrnesc ilaritate. Nu pot reproşa nimănui că percepe în cheie comică ceea ce, în realitate, era sinistru. O fac eu însumi. Rîd zdravăn, cum rîdeam şi înainte de ’89, de aiurelile sistemului sub care am trăit decenii întregi.

Aşadar, avem un guvern de stînga. „Stîngă modernă, europeană“ (aţi observat cît de des a fost repetată sintagma asta în ultimii ani?). Peste tot în lumea democratică, stînga defilează cu două priorităţi: educaţia şi sănătatea. Şi de multe ori cîştigă alegerile datorită programelor destinate acestor domenii.

Şi politicienii şi ziariştii şi electoratul vorbesc, de mai mulţi ani, despre „reforma clasei politice“. E imperios necesară! E singura noastră şansă! Aşa nu se mai poate! De întîmplat, nu se întîmplă însă nimic. Pe scenă evoluează încă politicieni de-acum douăzeci de ani, iar cei tineri sînt fie clone ale lor, fie învăţăcei cuminţi, crescuţi sub tutela „fondatorilor“.

La început a fost „înnotul“. Aşa scrisese în CV dna Corina Dumitrescu, rector de universitate privată şi candidată la funcţia de ministru al Educaţiei. Presa s-a „agăţat“ de acest dublu n şi a mers pe fir, descoperind şi alte greşeli. Inclusiv un aşa-zis curs urmat la Universitatea „Standford“ care a rămas încurcat.

Nu vreau să vorbesc strict în numele meu, pentru că nu vreau să fac pe deşteptul. (Cel mai adesea fac pe deştepţii proştii...) Prefer să-i citez pe alţii, a căror deşteptăciune nu e pusă la îndoială de nimeni. Mai întîi Paul Valéry: „Prostia e incapacitatea de a te lua singur peste picior“.

Naivă cum e, presa internaţională a comentat căderea guvernului în România găsind explicaţii raţionale. De exemplu, măsurile de austeritate. S-au făcut chiar comparaţii cu alte ţări europene care s-au confruntat cu demisia guvernelor.

Dacă, ajuns la o anumită vîrstă, te trezeşti bombănind tot mai des vremurile şi noile generaţii, e bine să ştii că există riscul de a fi preluat în corul străvechi al bătrînilor, care cred, de cînd lumea, că totul se termină cu ei. Capeţi un discurs de bunic, dintre cele care îi exasperează pe nepoţi.

În campania electorală din 2007, Nicolas Sarkozy a spus că va fi „preşedintele Franţei care se scoală devreme“. Suna frumos şi convingător, consilierii care i-au dat ideea şi-au meritat banii: formula era „dincolo de clase sociale“, îi includea şi pe proletari, şi pe antreprenori, şi pe agricultori, în numele eficienţei şi hărniciei.

Una dintre cele mai perfide agresiuni împotriva semenilor noştri este proasta administrare a discursului public. Totul, în viaţa culturală curentă, e mai uşor de suportat decît oratoria incontinentă, verbiajul torenţial, limbuţia încîntată de sine. Cunosc foarte puţini oameni capabili să-şi dozeze cuviincios exerciţiile retorice.

Şi-a dat demisia Umberto Bossi, liderul partidului numit Lega Nord – principalul aliat la guvernare al lui Silvio Berlusconi. A fost ales pentru prima dată în Parlament în 1987, cînd se afla în fruntea unei mici formaţiuni politice – Liga Lombardă – care propunea autonomia regiunii Lombardia.

Colegul meu de şcoală primară, dl Ştefan Brăgărea (în clasă i se spunea Toto), mi-a scris cîteva rînduri pe adresa Dilemei vechi în chestiunea nebuloasă – şi tot mai iritantă – a „intelectualilor“. M-am bucurat să văd că citeşte gazeta noastră şi că e un cititor reactiv.

A reapărut în discursul public o temă care în anii ’90 a stîrnit mari dezbateri: „nu ne vindem ţara“. De data aceasta e, parcă, mai puţin agresivă şi uneori se pierde în detalii. Dar tinde să aibă, din nou, efectul pe care l-a avut şi acum aproape 20 de ani: să deturneze orice discuţie spre căi lăturalnice şi să creeze false probleme. De data aceasta însă cu efecte pe termen lung.

Morala, moralitatea, moralismul, moralizarea – sînt, de vreo douăzeci de ani, cuvinte-vedetă ale lumii româneşti. Toată lumea se simte îndreptăţită să judece pe toată lumea, toată lumea e foarte exigentă şi foarte competentă, cînd e vorba să-şi pună semenii în insectarul derapajului etic.

După 1989, poporul nostru blînd, paşnic şi ospitalier a descoperit concurenţa. Ea s-a strecurat – cum se spunea în limbajul comunist deloc modern şi cîtuşi de puţin postmodern – „în toate sectoarele de activitate, în viaţa economică, politică şi social-culturală a patriei noastre“. Am impresia însă că ne-a prins pe picior greşit.

La începtul lui 2008, într-un editorial din New York Times, Stanley Fish observa că „raportul Comisiei pentru Studii superioare al Statului New York“ abia dacă menţiona „artele şi ştiinţele umaniste“. Evident, nu era vorba de o simplă „scăpare“, de o neglijenţă întîmplătoare.

Din cînd în cînd, prin rubricile de „fapt divers“ ale ziarelor apare cîte o ştire despre o scrisoare care a ajuns la destinatar după nu ştiu cîţi ani. Au „păţit“ chestia asta diverse organizaţii poştale din lume. Citim, ne amuzăm, eventual comentăm cu vreun amic chestiunea şi ne vedem de ale noastre.

Pentru mine, testul suprem pe care ar trebui să-l treacă un candidat la Primăria Bucureştiului ar fi o plimbare la pas prin oraş. Aş fi curios să-l văd cum şi cînd se înfurie, cînd se bucură, cînd se emoţionează, ce soluţii îi vin, de la caz la caz, în minte, şi în ce fel pasiunea pentru Bucureşti îl face să uite de sine.

Prima etapă a înscrierii în clasa pregătitoare s-a încheiat, a doua se va termina pe 27 martie. „Marele scandal“ al defectării sistemului informatic în prima zi de înscrieri (care le-a dat o hrană ştiriştilor vreo două zile) a fost uitat. Aşa că ar putea fi un moment bun să încercăm o discuţie mai calmă.

Printre hîrtii mai vechi, găsesc o scrisoare a lui Geo Bogza, adresată doctorului Dan Setlacec. E un „la mulţi ani!“ trimis destinatarului de ziua lui. Din cîte îmi amintesc, Dan Setlacec mi-a încredinţat textul, temător să nu-l piardă în dezordinea policromei sale arhive.

În Franţa e campanie electorală, aşa că politicienii spun lucruri trăsnite. Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional, a declarat că „nu mai are încredere în funcţionarea democraţiei franceze“, şi nu de ieri, de alaltăieri, ci din 2002, cînd, în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale (la care au participat Jacques Chirac şi tatăl său, Jean-Marie Le Pen), a constatat „fraude masive“.

Faptul de a avea imaginaţie e o garanţie de nefericire. Nu te poţi bucura de imediat, fie pentru că îţi aminteşti, melancolic, de necazuri trecute, fie pentru că te preocupă dificultăţi viitoare. Nu te poţi bucura de amintiri agreabile, pentru că ele ţin de trecut, şi nu te poţi bucura de posibile împliniri viitoare, pentru că te gîndeşti la obstacolele.

Cum era de aşteptat – oare de ce se întrec jurnaliştii români în „dezvăluiri“ pe tema asta? – introducerea clasei pregătitoare în sistemul de învăţămînt românesc creează probleme. Rezistenţa la schimbare, după cum au dovedit în numeroase ocazii anii tranziţiei, e foarte mare în societatea românească.

Părintele André Scrima, revenind, spre sfîrşitul vieţii, la Bucureşti şi bucuros să constate ce mulţi români se declară drept-credincioşi şi strîns legaţi de Biserica lor, observa, totuşi, că în modul cum se răsfoiesc, la noi, Evangheliile trebuie să se fi strecurat o greşeală: „Acolo unde scrie «Iubiţi-vă unii pe alţii!», lumea pare să fi citit «Urîţi-vă unii pe alţii!»“.

În anii de criză generalizată a comunismului – cei care au trăit atunci îşi amintesc, cu siguranţă – nu prea mai ajungeau în România mărfuri din import. Nici măcar din „ţările vecine şi prietene“. Aşa încît maximum de „performanţă“ în materie de cumpărături făcute în comerţul socialist era să te pricopseşti cu vreun produs românesc „refuzat la export“.

Cum a fost posibil miracolul şcolarităţii noastre în vremurile asfixiante ale anilor ’50-’60 şi ce prăpastie enormă există între performanţa didactică de atunci şi cea de azi, în ciuda libertăţilor recîştigate după decembrie 1989 e un alt subiect, greu de sistematizat. În orice caz, nu sistemul era, în primii ani de comunism, mai bun, dar oamenii erau, în genere, peste nivelul lui.

Aşa cum ne aşteptam, introducerea abonamentului digital pe dilemaveche.ro a stîrnit reacţii de tot felul. E firesc. Unele au fost încurajatoare: pe site şi pe Facebook, cîţiva cititori ne-au scris din prima zi că s-au şi abonat. Altele au fost de adio: cîţiva cititori ne-au scris, tot din prima zi, că vor înceta să ne citească pentru că nu-şi permit să plătească abonamentul.

Avem un nou prim-ministru care, cel puţin deocamdată, n-a socotit necesar să încondeieze, în vreun fel, opoziţia şi, în genere, n-a intrat în jocul declaraţiilor belicoase. Avem un opozant important, preşedinte al PSD, care, în acelaşi spirit, a reuşit să fie critic fără apoplexie şi să propună o dezbatere politică recalibrată stilistic: de la „Ba p’a mă-tii!“ la „Sîntem de altă părere!.

În materie de prezenţă pe Internet, Dilema a fost, de la începuturi, în „avangardă“. Puţină lume mai ştie că am început să ne punem articolele online în 1995. Pe atunci, foarte puţini români aveau acces la Internet, nu se măsura traficul (nici n-avea sens), abia începuseră să apară firmele care să furnizeze acces la reţea.

Îi rog pe cititori să se pună, din cînd în cînd măcar, şi în pielea mea. Şi a oricărui editorialist. Trebuie să fii cît de cît inteligent o dată pe săptămînă. La dată fixă. Nu e uşor. (Comentariu pe forum: „Păi dacă nu e uşor, taci dreacu’ din gură, neam saturat de fiţele tale, plimbă burdihanul!“)

Am remarcat, de cîtăva vreme, tot mai multe clamări pe tema necesităţii unei „intervenţii“ a intelectualilor în politică şi în „rezolvarea problemelor ţării“. Nu ştiu în ce măsură e un curent important în opinia publică, n-am la îndemînă rezultatele vreunui sondaj de opinie serios din care să rezulte că un număr semnificativ de cetăţeni ar dori aşa ceva.

„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul...“

După scufundarea navei Costa Concordia, comandantul Francesco Schettino a devenit personjaul negativ al întregii întîmplări, iar acuzaţia cea mai gravă a fost aceea că ar fi abandonat nava înainte ca toţi pasagerii să fie salvaţi. Italia a fost, bineînţeles, cuprinsă de o mare emoţie.

Sîntem, cred, într-o situaţie în care toate soluţiile sînt proaste. Cum ar spune patronul nostru al tuturor, domnul Ion Luca Caragiale, „din această dilemă nu putem ieşi“. Şi asta pentru că, pentru ceea ce se întîmplă în stradă, toată lumea are diferite grade de vinovăţie. Primul vinovat este preşedintele ţării.