SITUAȚIUNEA

Numărul participanţilor la protestele de stradă nu „măsoară“, în sine, dimensiunea problemelor unei ţări, dar nici nu e lipsit de semnificaţie. Restul e interpretare. La noi, televiziunile de ştiri au „construit“ lungi emisiuni de dat cu părerea şi breaking news pe ideea că „România a ieşit în stradă“. S-au spus la televizor vorbe mari – Revoluţie, dictatură, „ţara fierbe“ şi altele.

Mă declar vinovat. Am fost printre cei cîţiva fondatori ai Grupului de Dialog Social, dar, după înfiinţare, l-am frecventat sporadic, iar de cîţiva ani buni – aproape deloc. Nu am, deci, acoperirea necesară pentru a mă dezlănţui critic: am statutul incert al celui care nu e nici în afară, nici înăuntru şi, prin urmare, nu poate judeca, în detaliu, activitatea „colegilor“ săi.

De la 1 ianuarie, Franţa – sora noastră mai mare – le solicită noilor cetăţeni francezi să semneze o cartă a drepturilor şi obligaţiilor pe care le comportă obţinerea naţionalităţii franceze. Printre altele, cei care au decis să devină francezi sînt avertizaţi că „nu vor mai putea să se revendice de la o altă naţionalitate pe teritoriul francez“.

Într-un articol de anul trecut, spuneam că prezenţa supraabundentă a anecdoticii cotidiene în presa curentă abate atenţia cititorilor de la „lucrurile cu adevărat importante“. Ei bine, unul dintre aceşti cititori mi-a scris pentru a mă întreba care anume sînt lucrurile cu pricina. Întrebarea e legitimă şi m-a făcut să mă simt stingherit.

Din „premianta clasei“ ex-comuniste în materie de reforme şi de integrare în UE, cum era în anii ’90, Ungaria a devenit un caz. Şi va continua să fie, deşi recent premierul Viktor Orbán a declarat că e gata să reia negocierile cu UE şi FMI „fără condiţii“. Numai că, între timp, în presă a început construcţia unui „discurs“ despre ce şi cum face şi drege Ungaria.

Răsfoirea rapidă a emisiunilor oferite de canalele noastre de televiziune în noaptea de revelion a reuşit să mă indispună. În rezumat, era vorba de monotonie, vulgaritate, lipsă de imaginaţie şi de haz, neprofesionalism, stereotipie verbală şi gestuală, efect ieftin, prost-gust.

S-au împlinit 10 ani de la adoptarea monedei euro. A intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2002. Dar mai nimeni nu se gîndeşte, azi, la vreo aniversare. Ar fi ridicol: tot felul de rapoarte şi analize ale unor bănci ori ale unor experţi prevestesc decesul monedei unice, iar statele din zona euro sînt înglodate în datorii.

În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi.

Ce poate face omul în lîncezeala plăcută a sărbătorilor, cînd ştirile sînt (cică) pe sponci, pentru că tevatura politică ia o binemeritată pauză? Oleacă de zapping. Ocazie cu care poate afla – nici mai mult, nici mai puţin – răspunsul la întrebări fundamentale, carele de multă vreme chinuie minţile intelectualilor şi ale simplilor cetăţeni: Cine, ce şi cum sînt românii?

Un tigru era cît pe-aici să bîntuie, zilele trecute, prin Sibiu. Un superb reprezentant al junglei într-o fermecătoare cetate medievală. E drept, n-ar fi fost exclus ca, în urma acestei impresionante împrejurări, cîţiva sibieni să fie mîncaţi de tigru. Dar, în definitiv, ar fi fost un episod sublim (chiar dacă dur), din marea carte a armoniei planetare.

Václav Havel a fost ultimul reprezentant al unui mod de a face politică bazat pe valori fundamentale. Scrierile şi discursurile sale revin la cîteva repere – precum libertatea, democraţia, drepturile omului, societatea civilă – pe care activitatea sa politică le-a susţinut cu un soi de încăpăţînare bonomă şi cu un aer firesc.

Scriu acest text de dragul unui prieten: ambasadorul Coen Storck. Am citit de curînd un text din care trebuia să reiasă că a complotat la Bucureşti, alături de cîţiva „falşi“ disidenţi, pentru debarcarea lui Ceauşescu. Evident, omul era „în misiune“, trimis de Occidentul vrăjmaş să ne schimbe istoria.

Cînd am început facultatea („de Limba şi Literatura Română“ – aşa se numea pe atunci), în 1980, erau la modă semiotica, structuralismul şi – de fapt – toate perspectivele ceva mai „tehnice“ şi „ştiinţifice“ asupra textului. Sigur, frecventam şi „eseistica“, şi istoria literară „tradiţională“, şi critica „intuitivă“, şi altele.

Nu cred în coincidenţe. Cred că, în acest sezon, „arheul“ regiei de film şi de teatru e scuturat de friguri. După Liviu Ciulei şi Alexandru Tocilescu, dispare şi Andrei Blaier. Nu sînt expert în materie. Ce pot să spun e că primul serial de televiziune românesc pe care l-am urmărit consecvent cu mare plăcere a fost Lumini şi umbre.

Primim, la redacţie, destule mesaje şi CV-uri de la tineri care vor să se angajeze. Unul dintre ele, de pildă, începea cu „scuzaţimi deranjul“ (sic!) şi, pe rîndul următor, îşi exprima rugămintea de a lucra „ca colaborator (sic!) în echipa dumneavoastră“.

Am fi putut încerca să ne salvăm „prin noi înşine“. Dar e limpede că în lumea de azi, a pieţei comunitare, a „globalizării“, a Internetului, performanţa solitară e o utopie. În plus, cînd spunem „noi înşine“, invocăm o realitate care a devenit vagă şi sărăcăcioasă. Sîntem năpădiţi de inerţii, diletantisme, confuzii şi dezordini greu de transformat, peste noapte, în capital al reconstrucţiei.

Printre scenariile apocaliptice care împînzesc Europa îşi fac loc şi puncte de vedere exprimate şugubăţ, dar – tocmai de aceea? – demne de luat în seamă pentru că, sub aparenţa unor glume numai bune de trimis prietenilor pe Internet, se ascund probleme vechi şi serioase ale bătrînului continent. De pildă, hărţile.

O carte de curînd apărută a lui Lucian Boia (Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950) stîrneşte, deopotrivă, melancolia, perplexitatea, panica şi compasiunea. E o carte despre modul cum au traversat intelectualii autohtoni o perioadă istorică trepidantă, de la dictatura lui Carol al II-lea pînă la dictatura comunistă.

Finlanda a cedat pe jumătate, dar Olanda e inflexibilă. Nici vorbă de intrat în Schengen, deocamdată. De vreun an încoace, România şi Bulgaria trăiesc frustrarea de a nu fi acceptate în spaţiul Schengen, deşi îndeplinesc condiţiile tehnice. Căci acordul privind anularea frontierelor interne asta prevedea, de fapt, iniţial: nişte condiţii tehnice.

Am noroc. Dimineaţa, la trezire, îmi dau seama că am avut unele vise, dar, de cele mai multe ori, nu-mi amintesc aproape nimic din anecdotica lor. Spun că am noroc, pentru că, ascultînd sau citind ce vise au alţii, trăiesc mici momente de panică, amestecată cu invidie.

Acum cîţiva ani, cînd Silvio Berlusconi devenea a doua oară prim-ministru al Italiei, The Economist îi dedica un dosar intitulat Why Berlusconi is unfit to lead Italy. S-a lăsat cu un proces intentat de Berlusconi. Acum, cînd „era Berlusconi“ s-a încheiat, gazeta britanică foloseşte drept titlu pe prima pagină formula cu care se încheie filmele cu Bugs Bunny: That’s all, Folks!

L-am întîlnit, cîndva, pe dl Mihai Gâdea, pe vremea cînd începuse o emisiune de interviuri la Realitatea TV. Mă invitase foarte politicos la un dialog şi lucrurile s-au desfăşurat civilizat. La plecare, dl Gâdea a avut chiar gentileţea să mă ducă acasă cu maşina proprie, aşa încît, pe drum, am putut schimba, în continuare, cîteva gînduri.

Turtit între atîtea subiecte de mare actualitate (sau, mă rog, ceea ce cred televiziunile noastre că ar fi „actualitatea“) şi cu faţa luată de „ameninţarea“ referendumului din Grecia, bietul nostru plebiscit din judeţul Constanţa, desfăşurat duminica trecută, a rămas mai degrabă necomentat. Deşi cred că merită puţintică atenţie.

Cînd inviţi la masă oaspeţi străini veniţi cu treburi în împestriţata noastră Capitală, e inevitabil să ţi se ceară „ceva specific românesc“. Politeţe? Curiozitate autentică? Cercetare etnografică? Puţin importă. Fapt e că trebuie să ai la îndemînă soluţii cu care să nu te faci de rîs. Soluţii ar exista.

Deciziile luate la ultimul summit european au fost considerate de unii „istorice“. Termenul e însă interpretabil şi nu neapărat conotat pozitiv. Şi rugăminţile insistente către China (şi către alte puteri emergente) de a ajuta la salvarea euro sînt tot istorice: cu cîţiva ani în urmă era imposibil de conceput aşa ceva, comentează La Libre Belgique.

De cîteva zile, o serie de canale de televiziune îl au ca invitat pe Miron Cosma. I se furnizează interlocutori de tot soiul (care acceptă, cuminţi, să intre în dialog cu el), iar moderatorii îl lasă să se desfăşoare torenţial (şi, de altfel, nici nu pot altfel, căci personajul nu poate fi ţinut în frîu). Omul e grosolan, sferto-doct, delirant, obraznic.

Am fost din nou, aşa cum fac de cîteva ori pe an, la întîlnirea board-ului editorial Eurozine. De data aceasta la Tallin – care în acest an este capitală culturală europeană. N-am, din păcate, impresii despre oraş – pentru că în cele două zile am avut şedinţe de dimineaţa pînă seara.

Nu sînt un „consumator“ al emisiunii Cîrcotaşii. Am căzut de cîteva ori, întîmplător, asupra unor secvenţe ale emisiunii cu pricina şi mi-am făcut o oarecare idee despre dnii Huidu şi Găinuşă. Cel puţin două lucruri pot spune în favoarea lor (cu o menţiune specială pentru dl Huidu).

Ce-mi place cel mai mult la Presseurop.eu este că pot citi şi ce se scrie în presa din ţări europene ale căror limbi nu le cunosc. În felul acesta, „scap“ din chingile presei scrise în „limbile principale“ din UE. E cît se poate de folositor să dai din cînd în cînd o raită şi prin ziare din ţările „mici“, amestecînd informaţiile şi opiniile cu ce ai găsit în ziarele ţărilor „mari“.

Mi-am amintit de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi.

Îmi amintesc că, prin anii ’90, cînd predam limba română la Universitatea din Roma, colegii de acolo m-au „iniţiat“ în diferenţele dintre „cultura de dreapta“ şi „cultura de stînga“ şi în micile simboluri aferente. Mi s-a explicat, de pildă, că nu e recomandabil, cînd intru în facultate, să mi se vadă din buzunarul pardesiului ziarul Corriere della Sera, pentru că e considerat „ziarul burgheziei“.

Pe unde am umblat prin ţară, am întîlnit destui oameni cumsecade, care îşi fac treaba, îşi cresc copiii, nu-şi doresc foarte multe, n-au uitat – în ciuda necazurilor – să fie veseli. Cînd stai de vorbă, la o bere, în cercuri de prieteni şi cunoscuţi, între amici şi vecini, te simţi ca între oameni cumsecade, nici mai buni, nici mai răi decît alţii.

Că Nicolae Ceauşescu credea în competenţa lui universală, că nu ezita să dispună de poporul român ca de propriul său şeptel, că n-avea dubii, că se considera o figură istorică şi un lider planetar o ştim. Nu ne miră: e simptomatologia clasică a megalomaniei paranoiace.

În tot acest peisaj colorat, a face un festival „în numele“ unei reviste poate părea o simplă manevră de PR. Nu e aşa. În alte părţi ale lumii nu e ceva neobişnuit ca o gazetă să încerce să se prezinte şi altfel în faţa publicului ei real sau potenţial. Aşa că, uitîndu-ne ce fac alţii, aveam de mai multă vreme în minte ideea unui festival şi convingerea că el poate oferi altceva decît există „pe piaţă“.

„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec.

În ultima vreme, UE pare un fel de balamuc vesel, în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni. Liderii statelor membre, miniştrii de finanţe, bancherii se tot întîlnesc pentru a găsi soluţii de salvare a Greciei, după care declară că sînt pe calea cea bună, dar nu se întîmplă nimic.

Românii se urnesc greu să facă lucruri. Au însă geniul comentariului. Nu că alţii n-ar fi, de asemenea, înclinaţi să comenteze ceea ce se întîmplă în jur, dar noi adăugăm acestei universale înclinaţii o dimensiune în plus: noi sîntem gata să comentăm şi ceea ce nu există, ceea ce nu s-a întîmplat (încă). Nu degeaba am oferit patrimoniului anecdotic planetar povestea drobului de sare.

Presa tipărită este cea mai afectată: în ultimul deceniu, veniturile instituţiilor media au tot scăzut, iar numărul jurnaliştilor s-a redus (cu 53% în Norvegia, cu 41% în Olanda, cu 25% în Germania, de la 56.000 la 40.000 în SUA). Dincolo de cifre, are de suferit şi calitatea.

Cel care, podidit de mîhnire, nefericit în plan personal, destrămat sufleteşte, iese pe stradă şi dă foc caselor din jur nu duce o luptă politică, nu se opune „sistemului“. Nu are un scop înalt şi altruist. Îşi exprimă, pur şi simplu, într-o variantă agresivă, marasmul, sau dezorganizarea interioară. Mai exact, transferă un război lăuntric pierdut, în război exterior.

În anii ’90, cele mai pasionante dezbateri în presa noastră erau cele care priveau, într-un fel sau altul, Europa. Miza cea mare era direcţia spre care urma să se îndrepte România, iar după decenii de apartenenţă la lagărul socialist, Vestul părea singura opţiune pentru foarte mulţi.

Am trăit, alături de Radu Bogdan, momente de un insolit grandios: de la ceasurile lungi în care îmi citea, la telefon, pînă la lichefierea timpanelor, capitole întregi din monografia la care lucra, la ceasurile la fel de lungi, întrerupte cu „gustări“ de epocă (fasole cu parizer prăjit, de pildă), în care se oferea să-mi bată la maşină, după dictare, pagini din lucrarea mea despre peisaj.

Proiectul de la Roşia Montană este dezbătut, disputat, controversat de ani întregi. Cu momente de vîrf şi perioade de aparentă uitare. A revenit de curînd în actualitate după ce preşedintele Traian Băsescu a declarat că susţine proiectul „mai mult decît oricînd“. Zis şi făcut: la cîteva zile după declaraţie, preşedintele a fost la Roşia Montană şi şi-a întărit cuvintele: „Nu sînt adeptul laşităţii instituţionale".

Tulburările londoneze de la începutul lui august au fost cu siguranţă, pentru cei aflaţi la faţa locului, un episod dramatic. Au murit oameni, au fost incendiate clădiri, au fost devalizate magazine. Un amestec straniu de derizoriu (tîlhării crase, anarhie de cartier) şi vîrtej apocaliptic.

Avem o viaţă colorată, nu ne putem plînge. „Colorată“ în sensul figurat pe care îl pot da sinonimele cuvîntului, luate din dicţionar: „expresivă, plastică, sugestivă, vie“. Iar cel mai mult şi mai mult ne-o colorează televiziunile şi ziarele – care ne construiesc, de fapt, actualitatea.

România reuşeşte, de veacuri, să ilustreze spectaculos alternanţa, ba chiar simultaneitatea, unor afecte şi situaţii ireconciliabile: dramă şi băşcălie, rîs şi plîns, veselie şi tristeţe, vehemenţă şi toropeală, indignare şi conciliere. Ni se oferă zilnic, în ziare şi la televiziuni, numeroase exemple.

S-a umplut presa lumii de titluri pe tema „sfîrşitul Europei“ sau „sfîrşitul zonei euro“. După ce, cu chiu cu vai, s-a găsit o soluţie pentru salvarea Greciei, a venit la rînd Italia. Şi nu e deloc acelaşi lucru, pentru că Italia este printre cele mai mari economii ale Europei. Deocamdată, s-a găsit o cîrpeală. S-ar părea că o soluţie ar fi emiterea unor euro-bonduri, ceea ce ar însemna că datoriile Italiei (şi ale altor state) ar fi împărţite „frăţeşte“ între ţările europene.

Un om s-a luat în vorbe cu un alt om, aflat, temporar, într-o importantă dregătorie. N-ar fi făcut-o, poate – mai ales că îl susţinuse cîndva –, dacă nu s-ar fi simţit zgîndărit de tot soiul de pozne ale dregătorului, care de care mai nărăvaşe, mai răstite, mai pe-alături cu drumul.

Într-un weekend la Viena, stau la taclale cu un bun prieten despre ce şi cum se mai întîmplă. La un moment dat – eram într-un restaurant – cere un pahar cu apă de la robinet. La Viena, apa de la robinet vine din munţi, deci e foarte bună. Şi, pornind de aici (şi pentru că e un vechi cititor dilematic), îmi spune că problema apei de la robinet e, mai nou, un subiect de dezbatere.

Partidul Democrat Liberal, prin prim-vicepreşedintele său Theodor Baconschi, a propus înfiinţarea la Bucureşti a unui Muzeu al Comunismului. Privită în sine, iniţiativa mi se pare de bun-simţ. În ciuda condamnării prezidenţiale a vechiului regim, noi nu avem încă, la atîta vreme după 1989, ceea ce alte foste ţări comuniste au.

De la o vreme (mi se pare?) aud şi citesc (în presă, pe bloguri, pe Facebook etc.) tot mai multe şi mai variate. România e (în ordine întîmplătoare): urîtă, coruptă, săracă, birocratică, mizeră, mizerabilă, prăpădită, ca vai de ea, nasoală, naşpa, de cacao (cu varianta „hard“ pe care n-o mai transcriu aici), subdezvoltată, înapoiată, primitivă, imbecilă, infectă, amărîtă, manelizată, becalizată, ţiganizată.