SITUAȚIUNEA

Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş, comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale.

Spania a hotărît recent să facă un pas înapoi în privinţa accesului românilor pe piaţa muncii: nu va mai fi liber; va fi nevoie de permis de muncă şi de alte formalităţi birocratice. Explicaţia e la îndemînă: criză, şomaj mare în Spania, deci necesitatea de a limita posibilitatea „altora“ de a lua locurile de muncă, şi aşa puţine, ale cetăţenilor spanioli.

N-am cum să fac un inventar complet. Tejghelele vieţii noastre politice, deşi multicolore în aparenţă, sînt, de fapt, goale. Dar m-aş opri la trei însuşiri, fără de care, după părerea mea, un om politic nu este nici om întreg, nici politician întreg.

Nu ştiu cum de a ratat presa română ocazia de a mai face niscaiva ştiri dintr-un top în care – evident – iarăşi „România iese prost“. Mai bine decît Bulgaria – uhhh! ne-am liniştit –, dar, orişicît, prost. Ce „dezbateri“ furtunoase ar fi realizat Antena 3 şi Realitatea TV – cu lideri sindicali, comentatori, Mugur Ciuvică, universitari, politicieni şi Eugen Cristea, fost actor – despre acest subiect!

Am moştenit, amîndoi, (G. şi cu mine), acelaşi tertip al maestrului: cînd vrem să pomenim, în scris, numele lui Dumnezeu, să-i invocăm, într-un context sau altul, autoritatea, vorbim nu de El, ci de „zei“. Nu „aşa a lăsat Dumnezeu“, ci „aşa au vrut zeii“; nu „voia lui Dumnezeu“, ci „voia zeilor“; nu „dar de la Dumnezeu“, ci „dar al zeilor“.

Una dintre atitudinile noastre cele mai persistente şi vizibile este obiceiul de a ne compara cu „Occidentul“. Uneori înţelept şi fatalist („niciodată n-o să-i prindem din urmă...“), alteori cu năduf („de ce n-avem şi noi, ceara măsii, un Versailles?“), de cele mai multe ori concret, privind către acele înlesniri ale vieţii cotidiene pe care ni le dorim atîta: ne plîngem că n-avem autostrăzi, spitale, parcuri...

În România de azi, se poate spune orice. Orice năzbîtie, orice caraghioslîc, orice trivialitate. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu se spune decît un singur lucru: că tot ce se întîmplă rău, la spital sau în bucătărie, la şcoală, în metrou, la piaţă, la chioşcul de ziare, la televiziune, la restaurant, pe tarlaua comunală, în puşcării, în Grecia, pe terenul de fotbal, mă rog, pretutindeni, e din vina lui Băsescu.

De ani întregi, ne dorim mai mulţi turişti străini. În numele acestei dorinţe s-a făcut controversata campanie cu „eterna şi fascinanta Românie“ în vremea preşedintelui Iliescu. Iar acum se face campania cu frunza d-nei Udrea. Mă rog, acum lucrurile au devenit mai complexe – căci campania ni se adresează şi nouă, cetăţenilor români, din moment ce la fiecare colţ de stradă dăm peste cîte un panou care ne invită să redescoperim România.

În articolul de ieri din Adevărul aş mai fi spus cîte ceva, dacă n-aş fi avut fireasca limită de spaţiu a rubricii. N-aş fi intrat în detaliul istoric al istoriei româneşti de la sfîrşitul anilor ’40, pe care Traian Băsescu nu o cunoaşte. Au apărut, în presă, destule precizări lămuritoare. Dar mi-aş fi pus întrebarea după ce criterii îşi organizează preşedintele judecăţile.

România se află într-o situaţie unică. Patru dintre şefii săi de stat din ultimii 70 de ani sînt în viaţă: Regele Mihai şi cei trei preşedinţi de după 1989 – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Cel mai puţin a deţinut puterea Emil Constantinescu – 4 ani. Cînd îşi va încheia al doilea mandat, şi Traian Băsescu va totaliza tot 10 ani.

Recunosc: mă uit pe forum-uri. Întîi că sînt o fire mai comunicativă decît se crede. Adică vreau să ştiu şi eu, mă-nţelegi, ce mai gîndesc compatrioţii, cu ce-i supăr, cu ce i-aş mai putea sluji. Apoi pentru că mi se pare un spectacol foarte distractiv, un fel de ciné-vérité, plin de sosul inefabil al imediatului, cu trivialităţile şi sublimităţile lui, cu înţelepciunea şi ţicneala lui, cu proşti volubili şi ţîfnoşi, dar şi cu oameni cuviincioşi a căror prezenţă e consolatoare.

Ce frumos şi optimist suna totul acum cîţiva ani, deşi încă nu eram în UE (sau poate tocmai de-aia)! Părea că progresul, bunăoară, e ceva care curge perpetuu, că ne îndreptăm la sigur către un „mai bine“ care nicicum n-are cum să fie „duşmanul binelui“. În timp ce bifam, rînd pe rînd, cerinţele acquis-ului comunitar, începea să ne preocupe şi „pasul 2“, adică adoptarea monedei unice europene.

Pe scurt: ieri – lumină, azi – întuneric. Comunismul era uman, multietnic, etic şi echitabil, capitalismul e injust, etnicist, lipsit de suflet. Am stat de vorbă cu una dintre producătoarele filmului. Simte că lumea în care trăim nu e bună.

A venit şi vremea regionalizării... Se ştie de mult că actuala împărţire teritorială e ineficientă, comentatorii serioşi şi cîteva ONG-uri au argumentat necesitatea unei noi structuri administrative încă dinainte de aderarea la UE, iar struţo-cămila „regiunilor de dezvoltare“ pentru a absorbi fonduri europene s-a dovedit doar o invenţie birocratică în plus (deşi, s-o recunoaştem, fără ea ar fi fost şi mai complicat să beneficiem de bani europeni).

Un sunet nou, din punctul meu de vedere, se face auzit în multicolorul concert mediatic al patriei: sunetul morţii. Că moartea este, publicistic vorbind, un subiect „rentabil“ o ştie toată lumea. Iar supralicitarea funebrului e pe piaţă de mult, cu sprijinul tabloidelor, dar şi al ziarelor cu pretenţii.

Dacă n-ar fi dramatic, ar fi de tot rîsul: un microorganism pune sub semnul întrebării instituţiile şi mecanismele Uniunii Europene. Tot continentul a fost cuprins de panică din cauza infectărilor cu o variantă pînă acum necunoscută a unei bacterii. Paradoxul este că, pe măsură ce se comunică mai mult şi mai transparent (cel puţin în aparenţă), panica sporeşte – în ciuda asigurărilor date de tot felul de oficiali – la toate nivelurile – local, regional, naţional şi european.

În Badische Zeitung, Emil Cioran e „demascat“: e un fel de Heidegger mai brutal, un „duşman al omului“. George Bernard Shaw a fost ceva mai norocos. Nimeni nu l-a trecut la rubrica „bad guys“, în ciuda articolelor lui în favoarea lui Hitler, sau a apelului adresat, în 1934, către chimişti, cărora le cerea să inventeze un „gaz“, apt să ucidă fără dureri pe cei care parazitează comunitatea.

Se plimbă prin Parlament, de ceva vreme, un proiect de lege care cere ca minorităţile să studieze istoria şi geografia în limba română. La Camera Deputaţilor, a fost „adoptat tacit“, pentru că îi trecuse termenul în care trebuia supus dezbaterii în plen. Acum ar trebui discutat în Senat, unde coaliţia guvernamentală are doar un vot în plus.

Întrebat de o publicaţie din Chicago ce le-ar spune colegilor săi mai tineri, Toma Pavel a răspuns: „Ţineţi-vă departe de scrisul pretenţios şi incomprehensibil. Mulţumiţi-vă să spuneţi o poveste ca lumea“. Asta e tot!

În multele lor summit-uri, consilii şi întîlniri de tot felul, liderii europeni vorbesc frumos despre „Europa comună“, negociază îndelung şi, aproape de fiecare dată, proiectul comun trebuie să facă un pas înapoi în faţa intereselor şi jocurilor practicate de statele naţionale. În vremuri de prosperitate, mişcarea a ţinut. În vremuri de criză, apare panica; şi atunci, e mai uşor să dai vina pe „ceilalţi“ decît să asumi o responsabilitate comună.

Hotelurile „serioase“ tind să preia în dotare o nouă specie de duş. Are cinci guri de apă fixe, aşezate paralel cu peretele şi una mobilă. Manevrarea lor se face cu ajutorul a trei butoane groase, care, mişcate cum trebuie (dar cum trebuie?), reglează, în chip misterios, temperatura apei, direcţia jetului şi intrarea în funcţie a unuia sau altuia dintre cele şase „duşuri“ ale dispozitivului.

N-am întîlnit lamentări pe tema „moare cultura“, ci încercări de a găsi soluţii inteligente de promovare a culturii într-o lume dominată, ce-i drept, de producţia de masă şi de entertainment. Noutăţile tehnologice – care în mediile culturale româneşti mai degrabă sperie– sînt privite ca nişte instrumente a căror folosire adecvată poate ajuta presa culturală să se îndrepte către un public nou, mai tînăr.

De o săptămînă de cînd sînt la Berlin, descopăr că ceea ce Bucureştiul ultimilor ani m-a făcut să uit nu e doar frumuseţea vieţii, graţia, farmecul, muzicalitatea ei, ci şi strictul necesar al normalităţii, firescul, buna-cuviinţă a convieţuirii.

Din 1985 încoace, pe 9 mai se sărbătoreşte Ziua Europei. Nu ştiu dacă „a sărbători“ este cuvîntul cel mai potrivit – căci sensul lui presupune o asumare a sărbătorii din partea comunităţii, ceea ce în acest caz nu prea e valabil.

Am văzut de curînd, pe Calea Moşilor, un afiş gîndit să legitimeze homosexualitatea şi „să deschidă minţile“ conservatorilor de pe plaiurile mioritice. Înţeleg că afişe asemănătoare au fost plantate şi în alte oraşe din ţară şi că, peste tot, ele au avut un ecou public prost, de natură să ducă la retragerea lor.

Să ne imaginăm că s-ar reintroduce controalele la graniţele interne ale Uniunii Europene. Adică la graniţele dintre ţările membre ale spaţiului Schengen. Toate controalele. Şi toate reglementările vamale. Ar fi un dezastru.

Traian Băsescu s-a supărat pe popor. Dar Traian Băsescu nu e totuna cu dumneata şi cu mine. Noi putem bombăni cît vrem. N-am fost aleşi, n-avem răspunderi naţionale supreme. Dînsul e, însă, preşedintele acestui popor. Iar ca preşedinte a făcut două greşeli.

Am participat de curînd la o conferinţă cu tema „Întoarcerea în România a tinerilor cu studii în străinătate: modele de succes, oportunităţi şi provocări“, organizată de Fundaţia „Dinu Patriciu“. Cîţiva foşti bursieri ai fundaţiei, care urmaseră în străinătate cursuri de master sau de doctorat şi reveniseră în ţară, au vorbit despre experienţele lor.

Într-un cuplu de îndrăgostiţi, nu există, în mod normal, relaţii de subordonare. Cînd unul dintre parteneri devine dominator, cînd apare ideea unei ierarhii a calităţilor, cuplul e în pericol. Iubirea impune amîndurora un comportament slujitor. Fiecare se dedică celuilalt, fiecare se simte bine să fie în serviciul partenerului. Idolatria e, dimpotrivă, slujire unilaterală.

Palatul brâncovenesc de la Potlogi va fi restaurat. În mod normal, o asemenea ştire ar trebui să ne trezească numai şi numai reacţii pozitive şi bune sentimente. Este vorba despre un monument istoric important, care zace în delăsare de multă vreme.

Dilema veche începe să-şi piardă vechimea. Generaţia „întemeietorilor“ se subţiază, scaunele goale se înmulţesc. Redacţia în care evoluau Lena Boiangiu, Zigu Ornea, Tita Chiper şi Alex. Leo Şerban are acum, inevitabil, un alt sunet, un alt portret. Ştiu, e normal. Sînt normale şi moartea, şi „înnoirea“ instituţională, şi uitarea

Am nelămuriri ori de cîte ori văd, lîngă numele lui, sintagma „critic de film“. Sigur că era critic de film, ştia toate tainele meseriei, avea fler, pasiune şi criterii pentru a înţelege şi a le explica şi altora „ce şi cum“-ul acestei arte. Era un reper pentru orice spectator şi cinefil, pentru că ştia să scrie convingător şi despre Hitchcock, dar şi despre vreun blockbuster pe care alţii tindeau să-l trateze „de sus“.

Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cuplului Irinel-Monica? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentul autohton vă miroase a vulgaritate? Dar cine vă pune să vă uitaţi?

Citesc tot mai des în ultima vreme – în comentariile unor jurnalişti sau în intervenţiile unor „simpli“ forumişti – invitaţii, solicitări ori adevărate somaţii ca intelectualii să „nu mai stea pe margine“, să nu se mai mulţumească doar cu statutul de comentatori, ci „să dea soluţii“. Să se implice.

Există intervievatorul care vrea să-şi aţîţe „victima“, căutînd efectul de scandal, există timizi, lingăi, obraznici, băşcălioşi, idolatri, perfizi, plicticoşi, necinstiţi, specialişti în capcane, manipulatori, nătîngi, vicleni etc. Există, desigur, şi oameni cumsecade, inteligenţi, subtili, pe scurt – profesionişti.

Dacă la începutul anilor ’90 cineva ar fi scris că, peste mai puţin de două decenii, oficialităţile din Ungaria le vor acorda etnicilor maghiari din România cetăţenie ungară – şi asta se va da la televizor – ar fi fost privit ca un lunatic. Acum, ştirile despre cetăţenia ungară se pierd undeva în cuprinsul telejurnalelor.

În guvernul Convenţiei Democrate, dl Crin Antonescu era, întrucîtva, la locul lui. Mi-l amintesc vag: instalat cuminte în fotoliul lui de ministru al Tineretului şi Sportului afişa un aer juvenil, mai curînd bonom, jucîndu-şi rolul fără mari pretenţii şi fără ca opinia lui să aibă, în economia dezbaterii guvernamentale, cine ştie ce greutate.

Dacă cineva scrie despre nevoia de a ne despărţi de comunism, se găseşte întotdeauna cineva care să dea replica: „păi noi încă n-am rezolvat problema fascismului!“. Şi de aici, toată discuţia o ia razna şi se termină, de obicei, cu atacuri la persoană, legitimări/delegitimări şi apeluri emoţionale către intelectuali a căror misie, nu-i aşa, este „să scoată poporul din mizeria morală“.

„Dintre animale îmi place măgarul. Nu ţi se pare că România seamănă cu un măgar? Simplu, sfînt, gălăgios, dar introvertit, penibil, cinstit, încăpăţînat, semn al sărăciei sau al unei bogăţii de altă culoare, semn al lipsei de nobleţe sau indicînd o nobilitate veche, răbdător, cărător."

„N-am avut un Havel“ – e adevărat; dar n-am avut nici un nucleu mai consistent de oameni dispuşi să întreprindă ceva la îndemnul unui Havel sau unui Michnik. Dar am avut măcar atît: un public destul de consistent care reuşise să-şi păstreze anumite valori, idei, percepţii, gusturi şi o anumită deschidere către lume şi către cunoaştere tocmai pentru că a avut ce citi, ce asculta, ce vedea.

Ecourile Consiliului Naţional de Coordonare al PDL – aşa cum au fost relatate de presă – nu pot decît să dezamăgească. Nu părea şedinţa unui partid, ci înfruntarea a două partide. Ruptura „clasică“ dintre vechii activişti şi mai tinerii reformatori a fost lăsată să se exprime pe toate tonurile, într-o atmosferă generală de şicană retorică.

Dacă Gabriel Liiceanu a ales să scrie Jurnalul de la Păltiniş, şi nu să pună în cutiile poştale manifeste împotriva lui Ceauşescu este opţiunea sa personală, salvarea sa prin scris. Dar miile de cititori ai Jurnalului de la Păltiniş au rezistat, în felul lor, citindu-l, în faţa presiunii ideologice a unui sistem care în anii ’80 devenise, din nou, agresiv, după o scurtă perioadă de „slăbire a şurubului“.

Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză.

Lampedusa este  o insulă italiană, aflată mai aproape de ţărmul Africii decît de Sicilia. De mulţi ani, acolo vin imigranţi din ţările Maghrebului, cu bărcile, pentru a-şi căuta un rost în Europa. De cînd au început tulburările din Tunisia, Egipt şi (mai ales) Libia, numărul lor a crescut.

Cu mulţi ani în urmă, „un grup de cercetători“ interesaţi de psihologia văzului au făcut următorul experiment: au proiectat dinaintea unei comunităţi tribale, lipsită de orice contact cu civilizaţia modernă, un film poliţist. La sfîrşitul proiecţiei, privitorii au fost întrebaţi ce-au văzut.

Italia duduie de scandalurile în care este implicat Silvio Berlusconi. Şi acestea nu mai contenesc. Cel mai recent se desfăşoară în jurul unei tinere din Maroc care ar fi prestat servicii sexuale pentru premier pe cînd era încă minoră. Şi care, arestată fiind de poliţia din Milano pentru furt, ar fi fost salvată de un telefon de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri prin care i se cerea eliberarea pentru că ar fi „nepoata lui Mubarak“.

Ca şi moartea, imbecilitatea e democratică: nu distinge între săraci şi bogaţi, între prostime şi aristocraţie, între est-europeni, vest-europeni şi americani. Cu alte cuvinte, întîlneşti imbecili peste tot şi la toate nivelurile. Imbecilitatea are imaginaţie: ea valorifică în chip diferenţiat resursele de întunecime ale fiecărui individ şi ale fiecărei naţii, aşa încît rezultatul să fie sau să pară multicolor.

Citesc, de la o vreme, tot felul de comentarii şi opinii despre audienţele TV şi mi se pare că întoarcerea lumii cu susul în jos a mai făcut un pas decisiv. Să o luăm uşurel. Instrument absolut necesar într-o epocă în care mass-media este o afacere, măsurătorile de audienţă sînt destinate în primul rînd celor care cumpără spaţii publicitare în media şi oamenilor din sistem.

Poftă de anihilare a celuilalt, organizare ideologică a furiei (eventual cu corolarul crimei), invidie, antipatie viscerală etc., ura este, privită atent, şi un atentat la libertatea celui pe care îl urăşti. Îl condamni, prin ură, la un statut din care nu mai are nici o ieşire.

La sfîrşitul anului trecut, am fost invitat să scriu, pentru presseurop.eu şi Courrier International, un articol despre cum văd eu prezentul şi viitorul Europei. A apărut într-un dosar special, alături de alte nouă texte scrise de autori din diverse ţări europene. Reiau articolul aici, într-un moment în care UE este criticată pentru relativa ei pasivitate faţă de ce se întîmplă în Maghreb.