SITUAȚIUNEA

Nu căutaţi în haosul din jur motive de demobilizare, de abandon. Cu alte cuvinte, feriţi-vă să dezvoltaţi un complex de superioritate faţă de ambianţa în care trăiţi, să vă justificaţi precarităţile şi demisiile prin indigenţa ţării şi a împrejurărilor. Psihologic vorbind, e un procedeu toxic, deformator, perdant.

Televiziunile noastre – cu excepţia TVR – nu prea îşi bat capul cu ştiri externe. Cu atît mai puţin cu dezbateri sau comentarii despre un subiect de dincolo de hotarele ţărişoarei. (PRO TV a avut, pînă la un moment dat, ştiri externe bine făcute; dar le-a abandonat, dedicîndu-se în exclusivitate formării unui public de „guvizi“ – sau, pe americăneşte, couch potatoes...).

În vremuri grele, disperarea devine ambianţă cotidiană. Numărul celor desfiguraţi de griji, nesiguranţă sau revoltă şi al celor dispuşi să facă gesturi extreme creşte simţitor, pînă la a ajunge un fenomen social. Cum poţi veni în ajutorul unui om care şi-a pierdut speranţa?

Mai mult decît eşecul în sine al aderării la Spaţiul Schengen s-ar părea că ne amărăşte Franţa. Obişnuiţi ca „sora noastră mai mare“ să ne susţină aproape necondiţionat pe plan european, nu eram pregătiţi sufleteşte să încasăm un asemenea bobîrnac.

Nu trebuie exagerată dihotomia dintre scrisul „frumos“ şi scrisul „substanţial“, „veridic“. „Frumosismul“ fără idei, fără conţinut e, în cel mai bun caz, un divertisment pasager, o piruetă frivolă. Iar reflecţia, sau relatarea fără stil se dizolvă în plictiseală. Scriitorul adevărat are ceva de spus şi are un fel de a spune care valorifică maximal ceea ce are de spus.

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd am dat prima dată ochii cu un poliţist de frontieră străin (pe aeroportul Fiumicino din Roma) şi am văzut că zîmbeşte şi spune „Buongiorno!“, am suferit un şoc şi m-am repezit – „eram mult mai prost pe-atunci“, vorba poetului – să trag concluzia că în Occident e bine. Între timp mi-am mai nuanţat opiniile.

Cred că merită să ne întrebăm ce este o întrebare. Care e rostul ei? Care îi sînt strategiile? Există reguli, tehnici de a întreba? Evident, n-o să fac, în cele ce urmează, teoria chibritului. Pornesc de la materia pe care mi-o oferă întrebările primite pînă acum.

Cu chiu, cu vai, legea educaţiei a fost promulgată. Preşedintele ţării s-a simţit dator cu o conferinţă de presă specială, la o asemenea ocazie. Într-un fel, apariţia acestei legi i se datorează în mare măsură. Să ne amintim că, iniţial, a existat o Comisie prezidenţială care a realizat un raport asupra stadiului educaţiei în România.

Carevasăzică, dragă Ion, m-ai dat la gazetă! În ce mă priveşte, cînd intru în divergenţă cu un prieten, prefer să-i dau un telefon. Sau să-i scriu, sau să-i trimit un mail. Pînă de curînd, şi tu făceai aşa. Ai recurs, sever, dar amical, la poşta electronică, fie cînd te-a deranjat opinia mea favorabilă despre cartea lui Liviu Bordaş, fie cînd, cu ani în urmă, te-a contrariat decizia mea de a da unor burse NEC numele lui Petre Ţuţea.

Apărut relativ recent, Presseurop.eu reprezintă un model eficient de „presă continentală“. Publică articole în zece limbi (cehă, olandeză, engleză, franceză, germană, italiană, polonă, portugheză, română, spaniolă) şi preia materiale din cele mai bune ziare şi reviste ale ţărilor europene.

În fiecare an, am sentimentul că sărbătorile, în loc să suspende timpul, tind, din ce în ce mai apăsat, să îl accelereze. Mai întîi, intervalul festiv s-a scurtat: se lucrează pînă în ultimul moment. Dezlănţuit, lacom, precipitat, ca dinaintea unui sfîrşit, a unei întreruperi catastrofale, care trebuie amînată cît mai mult cu putinţă.

Fostul comisar european Leonard Orban a pus punctul pe i în legătură cu aderarea la Spaţiul Schengen: problema nu e dacă vom fi amînaţi, ci cît vom fi amînaţi. Şi aduce şi argumente. Între altele, face legătura între politicienii occidentali şi cetăţenii din ţările lor: „Această lărgire a Spaţiului Schengen a fost văzută negativ şi e o tendinţă care se accentuează în statele membre."

În urma protestului pe care l-am semnat împreună cu alţi nouă colegi în apărarea Eugeniei Vodă, au apărut tot soiul de comentarii, care dovedesc ce periculoasă este, în orice dezbatere, abandonarea bunului-simţ.

Stat de drept? Nu se poate. E prea devreme. Deputaţii votează „emoţional“. Sîntem un popor emoţional, de altfel. Dacă vreunul fură un fleac, se găseşte altul care să spună „lasă-l, dom’le, o fi avînd şi el necazuri“. Dacă vreun demnitar fură (sau nu fură, nu ştim, n-avem încă o decizie a instanţei), gaşca din jurul lui îi „ţine spatele“ cît poate.

Ar trebui să ne fie tuturor ruşine de ceea ce se întîmplă în România de la o vreme. Am reuşit să intrăm în Europa, ieşind din rîndul lumii. Am devenit, ca niciodată parcă, o insulă absurdă, un conglomerat de dejecţii, plutind în derivă. Viaţa noastră cotidiană pendulează între ridicol şi convulsie, între mîrlănie şi delir.

Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului a publicat rezultatele unui nou sondaj de opinie despre regimul care a fost declarat de preşedintele ţării drept „ilegitim şi criminal“. Comentatorii au calificat drept „bizară“ şi „ambivalentă“ poziţia opiniei publice faţă de ce a însemnat dictatura comunistă.

Departe de a fi un moft „consumist“, o frivolitate oarecare, vestimentaţia este o marcă subtilă a omenescului. Ea stimulează şi exprimă mutaţii importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înţelege să se pună în scenă pentru sine şi pentru ceilalţi. Pentru ilustrare, mă voi mărgini la două exemple.

În fiecare an, de 1 decembrie, televiziunile sînt cuprinse brusc de-un elan patriotic. Fac programe speciale presărate cu petale de trandafiri şi udate din plin cu suc natural de zîmbete lăcrămoase, fără E-uri. De 1 decembrie, televiziunile se umplu brusc de ştiri „pozitive“, de reportaje despre români de succes, de pastile cu iz cultural (de genul „evocări ale unor mari personalităţi din istoria noastră“) şi de divertisment cald, uman, senin.

În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cîrcotaşă este un abuz al inteligenţei.

Cînd a intrat în vigoare tratatul care crea Spaţiul Schengen, a lipsit din peisaj o ţară importantă: Italia, membră fondatoare a Comunităţilor Europene. Motivele au fost pur tehnice: infrastructura necesară încă nu era gata. Aşa încît Italia a aderat la Spaţiul Schengen cu o întîrziere de cîteva luni, deşi ar fi trebuit să intre de la început. Tocmai un stat fondator să întîrzie, în timp ce membre mai noi ale UE au fost gata la timp?

Citesc în revista 22 un text halucinant despre Biblioteca Centrală Universitară. Fostul director, pensionat în grabă, trebuia înlocuit cu altcineva. Postul e important: implică prestigiu, competenţă, experienţă managerială. Se dă un concurs.

Sînt oameni care s-au declarat într-o formă sau alta ca fiind de dreapta, dar care au şi fost etichetaţi ca atare de către „adversari“. Întîmplător sau nu, sînt şi personalităţi cu o mare notorietate în spaţiul public (Neagu Djuvara, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Horia-Roman Patapievici, Virgil Nemoianu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea, Lucian Boia, Alexandru George).

La întrebarea „cu ce te îndeletniceşti?“ nu se poate răspunde „sînt autentic!“ sau „sînt vertical!“, decît cu preţul căderii în ridicol. Autenticitatea nu „se practică“ aşa cum „se practică“ politeţea, solidaritatea sau o dexteritate oarecare. Autenticitatea nu e o profesie sau o opţiune stilistică. Nu „te decizi“ să fii autentic. Nu „adopţi“ autenticitatea, ca pe o ţinută şic, ca pe o alură cochetă, ca pe un semn distinctiv. Şi mai ales nu ţi-o pui la butonieră, pentru a-i depuncta pe ce

După moartea lui Adrian Păunescu, numeroase articole şi comentarii s-au referit la el ca la un intelectual (iar unii – publicişti, bloggeri sau forumişti – n-au ezitat să adauge la acest cuvînt adjective: „mare“, „imens“, „extraordinar“). În percepţia publică, această calitate a părut să primeze în faţa omului politic – fost senator şi candidat la preşedinţie. Acelaşi statut – de intelectual – îl avea şi înainte de 1989.

Era inevitabil. În loc să fie o evoluţie armonioasă, naturală, echilibrată, integrarea europeană a ţărilor candidate împrumută ceva din metabolismul tranziţiei. Mai mult: chiar şi instituţiile comunitare se văd contaminate de ritmurile, obiceiurile şi tatonările ţărilor aspirante. Cu alte cuvinte, procesul integrării seamănă mai mult a Est decît a Vest. Se fac mişcări precipitate, se ţin multe discursuri, se lansează şi se încalcă promisiuni, se alternează exigenţa ţeapănă cu festivităţile.

Ideea că intelectualii „trebuie să se implice mai mult“ este tot mai des prezentă în comentarii, pe forumuri, pe bloguri – în fine, în tot acest spaţiu democratic al datului cu părerea pe care interactivitatea, televiziunile, Internetul ni-l pun la dispoziţie şi care, adesea, „creează actualitatea“ în ciuda actualităţii înseşi.  Mi se pare – în vremuri de criză – încă o expresie a dezamăgirii, dezorientării, frustrării unor grupuri sociale care tot aşteaptă să vadă „luminiţa de la capătul tune

Titlul de mai sus e aproape un citat din Radu Cosaşu. E proverbială înclinaţia lui de a relativiza orice perplexitate autohtonă („Cum se poate aşa ceva?“ – exclamă românul mereu surprins de suprarealismul natal) printr-un realist, vag obosit, sapienţial: „Uite că se poate!“. Sînt coleg de redacţie cu R.C. de cînd există Dilema.

Pe 25 octombrie am avut o întîlnire cu cititorii la Iaşi, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare. A durat mai bine de două ore şi aproape trei sferturi din timp l-am dedicat dialogului cu cei prezenţi în sală. (Fragmente filmate din această întîlnire au apărut şi vor mai apărea pe dilemaveche.ro, în secţiunea „Videoblog“). A fost foarte interesant, foarte plăcut şi, nu în ultimul rînd, foarte util să aflăm ce gîndesc cititorii noştri nu numai despre revistă, dar şi despre tot felul de subiect

Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii).

Se tot adună veştile proaste. Cele cu adevărat proaste – nu mai ştiu eu ce întîmplare de noapte pe vreo şosea ori vreo declaraţie a nu ştiu cărui politician la televiziunile „de ştiri“. Se tot adună veştile care ar trebui să ne dea de gîndit şi să ne facă, în sfîrşit, să ne dăm seama cam pe unde se află societatea noastră. Diverse rapoarte internaţionale pe teme economice (despre competitivitate, despre încrederea investitorilor etc.) ne plasează, în clasamente, alături de ţări cu care nu

Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă.

Fostul nostru coleg şi colaborator, dl Teodor Baconschi, a lansat săptămîna trecută Fundaţia Creştin-Democrată şi, în acelaşi timp, a anunţat crearea unei „platforme creştin-democrate“ în PDL. Majoritatea comentariilor au insistat pe lupta diverselor grupări din interiorul partidului, pe faptul că dl Baconschi vizează o funcţie importantă şi, eventual...

M-am pronunţat, în mai multe rînduri, împotriva acestei formule. Mi se părea că vrea să transforme firescul subzistenţei decente într-o probă de eroism. Dacă, într-o ambianţă neprielnică, îţi faci conştiincios meseria, dacă „îţi vezi de treabă“ neabătut, funcţionînd paralel cu universul ostil în care ţi-a fost dat să trăieşti, te poţi lăuda că ai supravieţuit cuviincios, că ţi-ai păstrat onorabilitatea, că nu te-ai „murdărit“, dar nu poţi pretinde că, prin activitatea ta, „ai rezistat“ regimului

Pe de o parte, ne-am pierdut umorul şi seninătatea: luăm totul prea în serios, ne ciorovăim din orice, sîntem nevricoşi. Televiziunile care pretind că „ne distrează“ nu fac decît să ne întreţină proasta dispoziţie, temerile, anxietăţile, nevricalele: „trag“ cît pot de cîte o catastrofă publică (reală sau presupusă) ori de cîte un necaz privat. Comentatorii politici cei mai cunoscuţi de la tv şi de la ziare numai politici nu sînt: ocupaţiunea lor predilectă este să-şi dea cu părerea despre o vorb

Cînd spunem despre cineva că este „un om autentic“ îi facem, în mare, un compliment. Admitem că e vorba de un ins care se comportă în perfect acord cu sine, un ins care nu dă curs vorbirii în doi peri, atitudinilor contrafăcute, duplicităţii. Autenticitatea e sinceritate faţă de ceilalţi, dar, mai ales, sinceritate faţă de firea proprie. Spun, totuşi, că e un compliment „în mare“, pentru că, „în mic“, în anumite variante, el poate include şi o notă relativizantă: „cutare spune prostii, dar măcar

Într-o perioadă de criză financiară cînd, pe tot globul, lumea e atentă la ce se întîmplă cu banii, Parlamentul României a decis să-i dea, fără să se gîndească de unde. Creşterea salariilor în învăţămînt i-a făcut şi pe alţi bugetari să ceară majorări asemănătoare. Ministrul de Finanţe, care acum cîtva timp anunţa că „avem bani“, că vistieria ţării e plină datorită încasărilor mai mari la buget, vorbeşte acum despre „destabilizarea economiei“ şi declară că însăşi siguranţa naţională poate fi pus

Nu sînt pregătit să scriu despre moartea lui Marin Tarangul. În general, nu sînt pregătit să scriu despre moartea nimănui. Cine e cu adevărat pregătit să trăiască şi să comenteze moartea, fie că e vorba despre moartea în ea însăşi, despre moartea unui prieten sau despre moartea proprie? Dar în cazul acesta am, între altele, o problemă de stil.

Cîteva dintre strigăturile de la recentele manifestaţii au demonstrat, fără nici o îndoială, că ne scăldăm în mitocănie publică (ba unii se mai şi simt mîndri s-o afişeze): „Unul mic şi unul chior şi-au bătut joc de popor“; „Boc, Boc şi ai lui să se ducă dracului“. Mai întîi, aceste vorbe au fost strigate la megafon de vreun „lider“, apoi repetate în cor de cei prezenţi. Iar poliţiştii au strigat în faţa Palatului Cotroceni „ieşi afară, javră ordinară“.

Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta?

După două decenii de presă liberă, de alegeri democratice şi de dezbateri deschise, spaţiul nostru public e în continuare risipit şi isteric. Practic, nu se poate vorbi la obiect despre probleme serioase, ci doar se poate da cu părerea despre vreo declaraţie sau alta a nu ştiu cărui politician. În frunte cu Traian Băsescu, desigur. Talk-show-urile şi comentariile din ziare sînt pline de vorbe despre vorbe: se risipesc enorme energii pentru a bate apa-n piuă despre ce spun politicienii, nu

„Partidele sunt de un sectarism, de o răutate şi de o violenţă care depăşesc orice limită, deoarece instinctele crude pot să-şi dea, în sînul acestora, acoperirea unei autorităţi colective.“

Poate că n-ar merita atîta atenţie şi ar trebui trecută pur şi simplu la categoria „trăsnăi de tranziţie“: propunerea deputatului Silviu Prigoană de a acorda Consiliului Naţional al Audiovizualului anumite competenţe în materie de presă scrisă şi online, asta este – o trăsnaie făcută după ureche de un nepriceput.

„În viaţa politică, nimeni nu este vreodată calm şi nimeni nu are timp să reflecteze. Pe de altă parte, presa amplifică, după dorinţă, excesele politicienilor. Dacă oamenii politici au febră, presa delirează; dacă oamenii politici insultă, presa suduie birjăreşte...“

De multă vreme, diverşi politicieni şi activişti civici se străduiesc să pună problema romilor pe agenda europeană, pornind de la ideea că statutul acestei etnii trebuie tratat la nivelul Uniunii într-un mod coerent şi articulat. Cu alte cuvinte, problema nu e a fiecărei ţări şi nu poate fi rezolvată diferit de la o ţară la alta, dat fiind că acest „popor fără ţară“ este prezent într-un număr mare de state. Şi, mai ales, se poate deplasa liber pe tot teritoriul UE, conform Tratatelor.

Nu este suficient să te aliniezi. Trebuie să te aliniezi păstrîndu-ţi, intactă, singurătatea. Alinierea fertilă, autentică, liberă cade în disciplină anonimă, în spirit gregar, dacă nu lasă mereu deschisă perspectiva evadării, a desprinderii. Dacă nu-şi menajează potenţialul de nealiniere.

Goana disperată a Guvernului după taxe şi impozite (culminînd cu brambureala privind taxarea drepturilor de autor) mi-a amintit de un episod mai vechi, de cînd predam limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma. Eram, carevasăzică, angajat de universitatea romană şi plătit, practic, de Statul italian. Aşa încît – ca toţi ceilalţi salariaţi – am contribuit la intrarea Italiei în zona euro. Să mă explic.

Un membru al Parlamentului – figură marcantă a comunităţii româneşti, rome, culturale şi politice – se arată, într-o dezbatere acută, foarte supărat pe poporul român, care e lipsit de cultură (vezi sondajele recente, din care rezultă că 42% dintre concetăţenii noştri cred că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului), necivilizat, incapabil de discernămînt politic , pe scurt, subdezvoltat intelectual, inapt moralmente, opac la orice tentativă pedagogică.

Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.

Ca toţi cei care mizează pe instinct mai mult decît pe calcul şi elaborare, pe temperament mai mult decît pe înţelepciune (fie ea şi strict conjuncturală), pe replica usturătoare mai mult decît pe cordialitatea calmă, Traian Băsescu nu pare procupat de problema limbajului, a comunicării adecvate, a igienei stilistice la care ar trebui să-l oblige funcţia.