SITUAȚIUNEA

Imediat după 1990, nevorbiţi cum eram după atîtea decenii de comunism, am început să ne descărcăm iureşul de opinii în public. Unii mai bine, alţii mai rău. Dacă citiţi acum, de pildă, ziarele din perioada Pieţei Universităţii (aprilie-iunie 1990), veţi găsi acolo o desfăşurare de articole de opinie, înfierări reciproce, partizanate, un cumplit verbiaj – dar vă va fi foarte greu să reconstituiţi faptele. Nimeni nu-şi bătea capul să povestească, sec, ce s-a întîmplat, toată lumea trecea la dat cu

Am ajuns alergici la absolut. Contactul cu orice formă de manifestare a absolutului ne erodează, ne dislocă, ne provoacă arsuri.

În plină vară – cînd, se spune, nimeni n-are chef şi răbdare pentru subiecte serioase – se discută, totuşi, despre universităţi.

„Sub Arini“ – aşa se numeşte un parc dinspre marginea Sibiului, vechi de peste o sută cincizeci de ani. E un loc celebru al oraşului, cu douăzeci şi două de hectare de pajişti, denivelări pitoreşti, arbori spectaculoşi, uneori exotici, inevitabile locuri de agrement, terase, cîini şi oameni.

Scriam, în numărul trecut, despre cum se străduieşte Guvernul să reducă „procentual“ personalul din instituţiile culturale. Îmi imaginam vreun burtă-verde de la consiliul local care îi recomandă directorului de filarmonică să mai reducă din numărul de viori, ori directorului de teatru să pună în scenă spectacole fără decoruri, ca să nu mai aibă nevoie de maşinişti.

De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică. Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de „vorbe celebre“. S-ar zice că, dacă le citeşti, înţelegi tot: sînt ample compendii de înţelepciune, care acoperă întreaga problematică a lumii şi adună laolaltă toată floarea aforisticii, de la Platon la Val

Să ne imaginăm că vreun burtă-verde de la Primărie sau de la Consiliul Judeţean se duce la directorul Filarmonicii din oraşul X şi îi spune: „Păi, la ce vă trebuie atîtea viori în orchestră? Se poate cînta şi cu mai puţine, că am văzut io pe Taraf TV unii care cîntau frumos decît cu o vioară“; sau: „Ăla de la tobele alea mari a bătut în ele de 3 ori în 20 de minute în piesa aia muzicală la care m-aţi obligat să asist; deci se poate şi fără, că n-o să observe nimeni“.

Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amîndouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sînt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva.

Parcă nu mai sîntem atît de obsedaţi de „imaginea ţării în presa străină“ cum eram acum cîţiva ani. În orice caz, oficialii români nu mai sar ca arşi la orice se scrie despre România şi nu mai văd peste tot „scenarii bine puse la punct“ prin cine ştie ce cabinete străine pentru a ne compromite biata ţărişoară. Nici în spaţiul public nu mai apar atîtea dezbateri pe tema „imaginea României în străinătate“ ca înainte.

Mă aşteptam ca articolul meu despre România lui Dan Diaconescu să stîrnească iritarea „adepţilor“. Am constatat însă, cu inevitabilă stupoare, că iritarea – sau măcar comentariul critic – au atins cercuri mai largi şi mai pretenţioase. Oameni care scriu bine, dispun de certe referinţe culturale şi sînt capabili de judecată articulată manifestă, brusc, o fină înţelegere a fenomenului OTV şi pun în joc relativisme înţelepte, paralogisme înşelătoare, analize sociologice acute, de natură să contribu

Printre atîtea ştiri de mare importanţă pentru ţară (de exemplu, faptul că Geoană a devenit naş, iar Elena Udrea a participat la o nuntă – ca să nu mai vorbim de obişnuitele accidente de maşină, declaraţii ale lui Traian Băsescu şi altele asemenea), s-a strecurat pe la televiziuni şi în presa mainstream şi o scrisoare de protest semnată de o seamă de autori – scriitori, artişti plastici, actori, muzicieni, traducători. Semnatarii se pronunţă împotriva taxării suplimentare a drepturilor de autor

Mai peste tot, avem dovada instalării unei riscante autonomii a politicului. Dansul puterii are altă melodie şi alte ritmuri decît cele care guvernează populaţia reală, decît cele care întruchipează ţara, în înţelesul ei simplu şi direct. O mînă de oameni trăiesc într-un univers separat, cu propriile lui legi, exigenţe şi strategii, fără nici o legătură cu malaxorul vieţii cotidiene a celor guvernaţi.

Mă tot gîndesc la o ştire văzută pe Antena 3. O elevă de la un liceu bucureştean, care nu luase bacalaureatul, spunea, cu aplomb: „s-au strîns cîte trei sute de mii de copil şi profesorii n-au avut măcar bunul simţ să ne asigure nota 5“. Nu ştiu dacă ce spunea fata e adevărat sau nu, dar merită un comentariu.

Dacă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu.

A apărut o nouă strategie de securitate naţională, în care scrie că una dintre „vulnerabilităţi“ este presa. Într-o listă lungă de potenţiale ameninţări şi pericole la adresa ţării şi cetăţenilor săi, cineva a strecurat şi presa. Să fi citit studii academice complicate despre manipularea prin presă şi altele asemenea?

Un biolog, mare specialist în furnici, spune, la începutul conferinţei sale, că e mai greu să ne închipuim planeta fără furnici, decît fără oameni.

Întîlnirile pe-nserat ale PD-L au devenit un fel de ritual, iar Snagovul tinde să se transforme într-un fel de loc de hagialîc al politichiei guvernamentale. Presa – biata de ea – stă cu ochii cît cepele pe praful lăsat în urmă de maşinile care trec în trombă spre locul unde, odinioară, Ceauşescu se întîlnea cu Yasser Arafat sau cu liderii ţărilor frăţeşti.

Fără experienţa nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămîne o abstracţiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil şi distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului.

E criză, ni se taie salariile, ni se ridică maşinile de pe străzi, s-ar putea să cadă Guvernul, ne îndreptăm spre dictatura lui Traian Băsescu, se închid firmele, învăţămîntul e la pămînt, au apărut gropi noi în asfalt, Mondialul de fotbal se joacă fără România şi nici la tenis nu mai sîntem ce-am fost, s-au închis ziare şi reviste, mîncăm ouă de găini stresate, aşteptăm marele cutremur (şi între timp facem dezbateri la TV despre astea mici), societatea civilă moţăie, litoralul nostru e to

E criză peste tot: din Grecia pînă la Berlin. La noi, lucrurile par să aibă, în plus, un nimb de perplexitate. Ezităm între probleme care ne vin din exterior şi pe care le tratăm drept fatalităţi de nedezbătut şi probleme care ne vin din interior, pe care le tratăm drept blocaje de nerezolvat

Premierul Emil Boc cîntă, de cînd s-a format guvernul, refrenul despre „salariile şi pensiile nesimţite“, dar, în loc să rezolve aberaţia (adică excepţia, adică privilegiul, adică existenţa unor pensii disproporţionate), a ajuns acum să taie şi din pensiile „simţite“.

Educaţia „modernă“ se desfăşoară, în genere, după un set de valori consacrate de secolul luminilor şi devenite, între timp, un soi de „decalog“ subînţeles, asupra căruia nimeni nu mai reflectează în mod proaspăt. Nu e vorba de a discredita aceste principii, nu se încearcă subminarea autorităţii lor. E vorba doar de a le regîndi, de a evita „fundamentalismul luminist“.

Cînd am reuşit „să mă descurc singur“, mi-am făcut de cap: m-am apucat să conversez, după obiceiul locului, cu il giornalaio (vînzătorul de ziare), am cutreierat Roma în lung şi-n lat şi am umblat prin Italia „cealaltă“, aceea care nu apare în ghidurile turistice – de fapt, cea reală. N-am nimic de spus despre Domul din Milano, despre muzeele Vaticanului, despre Galleria Uffizi sau alte asemenea locuri celebre.

Răsfoiesc gazetele autohtone şi constat că reuşim, ca de obicei, imposibilul: însoţim devălmăşia şi patosul realului cu fapte, preocupări şi comentarii din specia derizoriului. Împrejurările sînt, într-adevăr, dramatice: e criză, se organizează mari mitinguri de protest, se anunţă grevă generală, sindicatele fierb, guvernanţii stau să-şi piardă fotoliile. Pe scurt, trăim pe muchie de cuţit, pe marginea prăpastiei, cu cuţitul la os.

Mai toată presa care contează scrie, de cîteva săptămîni, despre „sfîrşitul monedei euro“. Oficialii europeni dau asigurări că au luat măsuri pentru susţinerea monedei europene şi pun la bătaie un fond de 750 de miliarde pentru acest scop. Dar comentatorii spun că deja s-au pierdut multe miliarde din cauza întîrzierii cu care s-a ajuns la un acord pentru salvarea Greciei.

E greşit să ne imaginăm că integrarea europeană înseamnă strict occidentalizarea noastră. Nu. Ea înseamnă, simultan, orientalizarea vestului. Intru într-o cafenea berlineză cu nume celebru şi cer o cafea. Mi se răspunde cu un zîmbet larg că nu mi se poate oferi decît un ceai. Deocamdată nu mai au cafea!

În fapt, ce se întîmplă acum nu e doar efectul crizei mondiale, ci şi al prostiilor făcute în ultimii ani. Nimeni nu îndrăzneşte să spună lucrurilor pe nume, ci – mai pe faţă sau mai subtil – toată lumea dă vina pe „sistem“. Nimeni nu-şi recunoaşte greşelile, deşi în ultimii cinci ani, PD-L, PSD, PNL şi UDMR au fost, pe termen mai lung sau mai scurt, la guvernare

Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţiei lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate: 1) Ne vom iubi veşnic, 2) Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna şi 3) Iubirea noastră e unică.

Oamenii pot cumpăra în siguranţă produse din oricare stat UE. Cozile la punctele de trecere a frontierei sînt de domeniul trecutului. Studiile în străinătate sînt o experienţă uşor accesibilă“. Este evocat, desigur, şi Robert Schuman – unul dintre iniţiatorii proiectului european –, dar apare şi ideea că „istoria noastră comună“ nu este suficientă pentru a ne asigura viitorul. E nevoie de solidaritate.

„Catedrala neamului“ va arăta „ca mormintele văruite“, nici măcar destul de frumoasă pe dinafară, iar pe dinăuntru „plină de oasele morţilor şi de necurăţie“ (Matei, 23, 27).

Îmi vine să fac şi eu o notă informativă, precum dl Radu Cosaşu. Şi o fac. Precizez că în timpul plimbărilor prin Viena şi Salzburg nu am auzit claxoane de maşini, nu m-a împins nimeni pe stradă sau la intrarea în magazin, oamenii erau relaxaţi şi zîmbitori şi păreau să-şi vadă realmente de treabă

Să nu ne speriem de cuvinte! Training e uşor de tradus pe româneşte. Înseamnă ori „a dresa“ (un animal), ori „a antrena“ (un sportiv), ori „a pregăti“ (un copil sau un adult) pentru o anumită activitate sau profesiune; pe scurt, „a educa“, „a forma“, „a modela“.

Am plecat cu maşina, pentru a nu ştiu cîta oară, spre Europa de Vest. Pe DN 1 spre Braşov şi apoi Sibiu (căci am auzit că pe Dealu Negru sînt gropi şi nici autostrada Bucureşti-Piteşti nu se simte prea bine...), apoi spre Arad. La Orăştie, am vrut neapărat să văd dacă panoul cu un citat (lemnos) din „Romano Prodi, Preşedintele Comisiei Europene“ se mai află la locul lui, în spaţiul verde din mijlocul intersecţiei.

Ce mai pot însemna cuvintele lui Tocqueville astăzi, cînd aristocraţia e un reziduu neconvingător, o formă de scăpătare, mai mult sau mai puţin „reamenajată“? Pură nostalgie? Neîncrederea spontană a unui nobil faţă de „noutatea“ unui „sistem“ plebeu?

De aproape 20 de ani guvernele şi miniştrii învăţămîntului ne-au tot spus că „se face reformă“, iar legislaţia în domeniul educaţiei s-a adoptat şi modificat de mai multe ori. N-am avut – totuşi – o reformă adevărată.

A interveni pe „forum“ a devenit, de cîţiva ani buni, un hobby la îndemînă. La sfîrşitul fiecărui articol publicat în presa curentă, o sumedenie de cititori (care, de regulă, nu-şi semnează mesajul cu numele lor adevărat) se pronunţă, fiecare cu inteligenţa şi gramatica lui, asupra articolului cu pricina.

Prăbuşirea aeronavei în care se aflau preşedintele Poloniei şi aproape o sută de oficiali a generat, în mass-media de la noi, cîteva episoade de ipocrizie publică. N-au de-a face doar cu mass-media, cu profilul şi misiunea sa, ci şi cu democraţia.

Orice cetăţean – zice Constituţia – are dreptul să aleagă şi să fie ales şi, pînă la un punct, decizia cuiva de a se implica în treburile cetăţii are un ce lăudabil. Ceea ce însă mă preocupă nu e atît saltul în politic al unor artişti sau vedete de televiziune, cît, uneori, motivaţia lor reală sau, alteori, confuzia de planuri în care se complace societatea românească. Motivaţia unora pare să fie impură.

Şeful FMI, Dominique Strauss-Khan, a declarat la Bucureşti că Europa ar putea cădea în „liga secundă“ a puterilor economice peste zece sau douăzeci de ani, dacă nu se trezeşte la timp, pierzînd competiţia cu SUA şi Asia.

Din păcate, nu apuc să mai ascult radio decît foarte rar. Cînd sînt la volan, de pildă, profitînd de amplele răgazuri oferite de traficul metropolitan. Ştiu că există o mulţime de posturi, care de care mai zglobii, mai ştiu cîte ceva despre excelentele emisiuni culturale ale dnei Teodora Stanciu, dar, în general, n-am datele necesare pentru a emite judecăţi definitive despre prestaţia unei instituţii care, în copilărie, mi-a marcat decisiv formaţia culturală.

Lumea occidentală e „construită“, de vreo sută de ani încoace, în funcţie de automobil. Marile oraşe şi legăturile dintre ele sînt concepute şi organizate pentru mersul cu maşina. Spun banalităţi, desigur, dar n-am găsit altă introducere pentru a ajunge la o altă mare banalitate (aproape un aforism, aş putea pentru ca să zic…): automobilul nu doar merge, el mai şi stă. Aici e-aici, căci inevitabil apare întrebarea filozofică: unde?

Dacă îl punem pe prietenul Google să caute „Băsescu academician“, găseşte 665.000 de „intrări“. Dacă îl punem să caute „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România“, găseşte doar 207.000 (dar multe dintre ele sînt legate tot de numele preşedintelui).

Săptămîna trecută, vechile comandouri anti-băsesciene, hîrşite în lupte grele şi rămase, de la un timp, fără adversarul din ale cărui derapaje au trăit, seară de seară, vreme îndelungată (pînă la alegeri), au redescoperit euforia. Viaţa a reînceput să palpite în arterele lor depresive, retorica demolatoare a discursului lor tradiţional s-a înviorat brusc, în mod nesperat. Aveau din nou subiect.

Ceva nu merge! Dacă o campanie făcută de profesionişti nu şi-a atins scopul, înseamnă că „e ceva putred“… Este vorba despre campania „Europa Liberă aici!“, care ar fi trebuit să adune cei 200.000 de euro necesari aducerii în ţară a arhivei postului de radio. A început pe 1 decembrie, cu tot tacîmul – spoturi audio şi video, Internet, Facebook, Twitter, susţinători de mare notorietate (de la Neagu Djuvara şi Stelian Tănase la Robert Turcescu şi Cristian Tabără) etc. Era nevoie de 100.000 de român

Duminică, 2 februarie 1969 Plimbare la cimitir, după-amiază, printre ierburi uscate şi aburi de primăvară. O femeie aflată la mormîntul fiului ei, mort la vîrsta de nouă ani, îmi povesteşte: „Îl văd în vis de cîte ori îl chem. Azi-noapte, de pildă, mă aflam într-o pădure pe care n-am mai văzut-o, sînt sigură, niciodată. În desişul ei se făceau două cărări. Amîndouă duceau spre o casă, frumoasă, cum iarăşi n-am mai văzut niciodată. M-am uitat mai întîi printr-una din ferestre: am văzut dormitoar

S-au dus vremurile în care se scanda cu convingere, în diverse ţări şi în diverse limbi, „noi sîntem poporul!“, iar asta exprima sintetic ideea că poporul ştie „cine este şi ce vrea“. Acum, tot mai mulţi politicieni au impresia că ştiu mai bine „cine e poporul“ şi îi livrează, în pilule uşor de înghiţit, ceea ce ar trebui să vrea: răspunsuri şi soluţii facile la întrebări pe care cetăţenii de rînd uneori şi le pun, alteori le primesc de-a gata. „Poporul“ a ajuns să fie invocat şi convocat adesea

Îmi îngădui să prezint cititorilor cîteva fragmente, alese în grabă, din imensa literatură despre Karl Marx, în speranţa că, prin ele, grupajul de articole din numărul trecut al Dilemei vechi va căpăta un acompaniament ceva mai... dilematic.

Unul dintre clişeele scoase din mînecă de cîte ori vine vorba despre Bucureşti este „capitală europeană“. Autorităţile îl folosesc atunci cînd vor să-şi motiveze vreun proiect sau să se laude cu vreo (posibilă) realizare: autostrada suspendată care i-a trecut prin cap primarului general, metroul către aeroport, blocurile noi din metal şi sticlă etc.