PE CE LUME TRĂIM

„Nu v-a forţat nimeni să veniţi aici. Aţi venit de bunăvoie. Dacă nu vă place ţara asta, dacă nu vă place cum trăim aici, puteţi pleca de unde aţi venit. Nu vă ţinem cu forţa. Acceptaţi ţara care v-a acceptat pe voi sau plecaţi.“

În februarie 1950, Margaret Thatcher nu împlinise 25 de ani şi a candidat pentru un loc în Camera Comunelor din partea conservatorilor britanici. A atacat un fief laburist. A atras atenţia presei, mai ales pentru că era prima femeie care candida în acea circumscripţie şi, totodată, era cel mai tînăr candidat în acel scrutin.

Multiculturalismul e precum croitorul. Croitorul se naşte, trăieşte ce trăieşte şi, apoi, moare. Aşa şi cu multiculturalismul. În plus, multiculturalismul are rude apropiate: biodiversitatea, excepţia culturală şi lupta împotriva încălzirii globale. Mă tem că întreaga familie se simte cam nasol în ultima vreme.

Recent, o valoroasă colegă, pe a cărei expertiză mă bazez în mai toate judecăţile mele economice, m-a rugat să contribui cu un text la un proiect editorial pe care îl coordonează pe tema prezenţei femeilor în politică. Din motive integral imputabile mie, am ratat termenul de trimitere a contribuţiei mele.

„Egipt, Egipt!“, îi zic şi fac semnul victoriei. El îmi întoarce zîmbetul, mimează (sau nu) entuziasmul şi zice „da, da, Egipt, libertate“. Nu eram în vreo piaţă din Cairo, eram la Cora, în sesiunea săptămînală de hipermarket, bînd o bere de origine daneză în franciza unui fast- food american. Destinatara salutului meu (poate prea) entuziast era o familie arabă.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu crede că cele mai serioase ameninţări la adresa păcii sînt întîlnirea unui regim islamist existent cu armele nucleare (cazul Iranului) sau întîlnirea armelor nucleare existente cu un regim islamist (cazul Pakistanului).

Ia-te de mînă cu comuniştii ăştia de la putere, du-te cu ei, fă-te purtătorul lor de cuvînt.“ Cu replica asta am fost gratulat de moderatorul unei emisiuni de radio pe teme economice, după ce mi-am exprimat neîncrederea în privatizarea utilităţilor publice-monopol natural.

În 1995, am publicat o carte intitulată The World After Communism („Lumea după comunism“). Astăzi, mă întreb dacă va exista o lume după capitalism. Această întrebare nu este determinată de cea mai gravă depresiune economică din anii ’30 încoace.

Cine a pus mîna pe numărul de vineri, 28 ianuarie, al prestigiosului International Herald Tribune (IHR) a fost, cu siguranţă, frapat. Mai întîi, de capul de ziar – ceva despre Wikileaks, în condiţiile în care actualitatea internaţională era frămîntată şi extrem de generoasă pentru cei care decid subiectul cu care să deschidă ediţia unui mare ziar.

Cafeaua este bună, organizarea s-a dovedit, încă o dată, impecabilă. Richard Quest de la CNN calculează cît costă să fii în sală: cca 75.000 de dolari, adunaţi din cotizaţii şi taxe de participare. Atîta trebuie să scoţi din buzunar pentru a „fi acolo“, în Elveţia, în staţiunea Davos, la forumul care se laudă a fi „adunarea celor mai puternici oameni ai lumii“.

Lazurkina şi-a început vorbirea spunînd că a rezistat aproape 20 de ani în Gulag doar pentru că Lenin a fost mereu cu ea, în mintea ei, în sufletul ei. De dincolo de moarte, Lenin personal o susţinuse, o încurajase, o protejase, îi spusese mereu că ea, cea din lagăr, este adevărata bolşevică, şi nu Stalin. Congresul e cuprins de fior şi aplaudă in crescendo.

Etno-rahaturile astea sînt un fel de 10% mărar tocat peste care se toarnă o tonă de benzodiametaacetatdefîso-chimicale de sinteză, produse la preţ de dumping pe un vapor în largul Mării Chinei. Sînt legale pentru că statul nu ţine pasul cu chimiştii asiatici. Cum se interzice o formulă, cum se inventează alta.

Nu-mi pot ierta lipsa talentului poetic. Nu găsesc nici o explicaţie plauzibilă faptului că nu pot scrie poezii. Prin urmare, incapacitatea mea de a fi poet este de neiertat. Întreabă-mă care sînt poeţii pe care i-aş lua cu mine pe o insulă pustie. Hai, întreabă-mă, dacă vrei să-ţi întorc spatele cu dispreţ.

Teama de penibil, grija faţă de propria reputaţie, obsesia firului de spanac uitat între dinţi pot paraliza cei mai mari savanţi, cele mai strălucite minţi ale sociologiei, medicinei, economiei sau încălzirii globale (scuzaţi, îi zice schimbări climatice de la o vreme).

Uneori ştim ce este mai bine de făcut, dar nu izbutim să punem în practică. Adesea, acesta este cazul deciziilor de An Nou. Le luăm deoarece ştim că ar fi mai bine pentru noi să slăbim, să ne menţinem în formă sau să petrecem mai mult timp cu copiii. Problema este că o astfel de hotărîre este, în general, mai uşor de încălcat, decît de urmat.

Recenta inflamaţiune publicistică generată de acea emisiune a dnei Eugenia Vodă, în care dl Ion Cristoiu a fost tandru cu memoria Căpitanului* readuce în discuţia publică de la noi dilema morală esenţială cu care lumea a ieşit din secolul al XX-lea: comunism vs fascism, Gulag vs Auschwitz, Stalin vs Hitler. Această discuţie nu se va opri curînd pentru că există multă frustrare în chestiune.

Au fost ani de negocieri care nu au dus niciunde, a fost un proces la Haga, pe care România l-a cîştigat, s-a mărit cu cîţiva kilometri şi s-a ales cu depozite de gaze în Marea Neagră care, conform prospecţiunilor, ar putea asigura independenţa energetică a ţării pentru aproape 20 ani.

Fac parte dintr-o minoritate a orăşenilor români care nu au şi nu au avut vreodată bunici la ţară. De aceea, am trăit experienţele esenţiale ale copilăriei de dinainte de Internet, precum ar fi tacticile de căţărare în corcoduş, furtul de cireşe din pomii vecinilor şi fotbalul pe maidan undeva, între Bătător şi Strada-cu-case.

"Din ce în ce mai des, mi-e teamă că o să dezamăgesc teribil, că o să dovedesc lipsa mea de calificare pentru această funcţie, că în ciuda bunei mele credinţe o să continui să fac greşeli din ce în ce mai mari, că o să încetez să mai merit încredere şi, prin urmare, că o să pierd dreptul să fac ceea ce fac."

Într-o seară liniştită de toamnă, într-o companie plăcută, într-unul dintre cele mai selecte cartiere bucureştene, o replică a doamnei ambasador m-a pus pe gînduri. Soţul său, reprezentantul diplomatic al Germaniei, organizase o cină pentru o mînă de ziarişti.

Prima. Prin 1906, undeva într-o garsonieră înghesuită a marelui New York (probabil), locuiau cu chirie de 8 dolari pe săptămînă dl James Dillingham Young şi soţia lui, Della. Se iubeau frumos şi asta îi făcea să treacă peste necazurile sărăciei tot mai apăsătoare, după ce venitul lui Jim coborîse de la 30, la 20 de dolari pe săptămînă.

Solidaritatea celor care urmăresc această rubrică şi simt ca şi mine mîhnirea de a trăi într-un oraş care devine de nerecunoscut se manifestă prin scrisorile care-mi semnalează demolări de clădiri vechi sau cuprind corespondenţa purtată de dînşii cu Primăria, cu privire la aceste intervenţii. Astfel, a început să se formeze o arhivă, din care transmit cititorilor mei două documente, cred, semnificative.

Imaginaţi-vă că, în blocul de zece etaje în care locuiesc, vecinii au decis să organizăm un soi de CAR. Ştiţi dumneavoastră, mecanismul acela în care fiecare cotizează lunar spre un fond comun, pentru ca, din timp în timp, în funcţie de nevoi, unul dintre participanţi să poată extrage nişte bani.

Woodrow Wilson care, înainte să devină preşedintele Statelor Unite, a fost rectorul Universităţii Princeton, nu este niciodată prea departe de universitate. Portretul său la scară mare priveşte afară, peste sala de mese, spre Colegiul Wilson, iar Prospect House, cantina la care ia masa corpul profesoral, i-a slujit drept casă, pe vremea cînd se afla la conducerea universităţii.

Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, m-am gîndit să spun cîteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mîntuirii întregii lumi. Aţi văzut că atunci cînd vine primăvara, mai întîi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale pînă la noi.

Acum cîţiva ani, fiind mereu nehotărît ce cadou ar trebui să-i cumpăr soţiei (de Crăciun, de Ziua ei, de 8 Martie), am întrebat-o pe şleau: „Cucoană, ce e acela cadou pentru tine, ce ţi-ai dori?“. Drept urmare, mi-a dat definiţia cadoului potrivit: „Ceva ce mi-aş dori, dar nu mi-aş cumpăra eu însămi“.

Mai mult ca de obicei, zilele astea mi-a fost dor de Matei Călinescu. Nu ştiu de ce – insondabilele resorturi ale memoriei afective! M-am gîndit mult la el în zilele din urmă. Aseară, mă plimbam prin cartier şi am trecut pe lîngă micul restaurant libanez unde ne întîlneam pentru prînz de cîte ori venea în Bucureşti.

Primul a fost prin vară. Am discutat cu el. Ditamai ministrul. Om trecut prin multe, cu ştiinţă de carte, pe picioarele lui. A introdus sistemul de pensii private în România. Am discutat pe îndelete, ne-am sfătuit cum să atragă TVR-ul niscai fonduri structurale, pe un proiect de dezvoltare a resurselor umane.

Ce se întîmplă în Coreea de Nord? Pe data de 23 noiembrie, armata sa a tras aproape 200 de focuri de artilerie asupra insulei Yeonpyeong din Coreea de Sud, aflată în apropiere de disputata frontieră dintre cele două ţări, omorînd patru persoane, printre care doi civili, şi distrugînd 20 de case şi alte construcţii.

Pentru a pune comentariul meu într-o perspectivă anume, mă gîndeam să continui ce-am început săptămîna trecută, cu privire la operaţiunea de publicare a peste 250.000 de documente ale Departamentului de Stat american pe site-ul Wikileaks.org, cam aşa: Julian Assange, fondatorul Wikileaks.org, este un antiamerican.

Ziceam săptămîna trecută că reforma politicii agricole comune nu prea mă încîntă. Pune accentul pe faimoasele produse bio-eco, pe realizările exploatărilor de 20 de hectare, cea mai întîlnită fermă europeană. În plus, pentru a nu mai fi acuzat de favorizare a unor căpuşe tip aeroporturi, terenuri de golf, bănci sau staţiuni turistice, care încasează sume uriaşe drept subvenţie directă la hectar, comisarul Cioloş a propus plafonarea subvenţiei maxime.

Ceea ce face deja faimosul website Wikileaks.org poate fi socotit un scandal imens sau o revoluţie informaţională în desfăşurare sau, dintr-o calmă perspectivă dilematică pe care o prefer, o provocare fără precedent la adresa democraţiei şi a unuia dintre cele mai importante produse democratice: jurnalismul liber.

Acum vreo lună, agitaţie mare, la nivel de management superior în TVR. Apăruse un call (cerere) de oferte pentru a coopera la promovarea reformei Politicii Agricole Comune. Reforma cu pricina o va face domnul Cioloş. Ţara pe care o cunoaşte cel mai bine domnia sa este România (asta, în jargon de Bruxelles, înseamnă că dînsul este român).

Cînd scrie despre gramatica universală şi despre ştiinţele cognitive, îl găsesc fascinant – cînd scrie despre politică, relaţii internaţionale şi globalizare, Noam Chomsky nu îmi este deloc simpatic. Şi totuşi, cînd spune că, după experienţele Hitler şi Stalin, nu ar mai trebui să acordăm statului, în nici un fel, dreptul de a stabili care este adevărul, nu mă pot opri să nu-i dau dreptate, măcar parţial.

Carevasăzică, domnul Kerim s-a născut în Irak într-o familie înstărită, s-a înscris la Tineretul Comunist Irakian şi, datorită profesorului de muzică din vecini, a prins drag de România. Unde a şi ajuns. Pentru a învăţa, a se căsători cu o rusoaică şi, apoi, a preda la IPG, în Ploieşti.

Nu-mi dau prea bine seama de ce lui Ernie Rizzo îi era dat să se confrunte cu situaţii demne de cea mai bună literatură poliţistă şi, prin urmare, a ajuns după vreo două decenii de meserie să fie socotit cel mai celebru detectiv particular al Americii.

În acea seară blîndă de toamnă, Reza ieşise în curte, ca de obicei, să se joace cu fraţii lui şi cu copiii din vecini. Erau o ditamai gaşca, vreo 11, de toate vîrstele, fete şi băieţi. Acolo, în Shok, la vreo 50 de kilometri de Bagdad, crescuţi de familii bogate în vile pricopsite, printre livezi de rodii şi curmali, copiii aveau tot ce-şi doreau. Ba chiar mai mult decît atît. Vecinii angajaseră şi un profesor de muzică.

Tensiunile curente dintre China şi Japonia au redeschis discuţia despre cît de mult a căzut Japonia de la momentul ei de glorie din anii ’80. În măsura în care acest declin este ancorat în realitate, poate Japonia să-şi revină? Economia Japoniei a suferit două decenii de încetinire a creşterii din cauza unor decizii politice proaste care au urmat colapsului de preţ al activelor de la începutul anilor ’90. În 2010, economia Chinei a depăşit-o pe cea a Japoniei în volum total.

Mă întreb cum anume gestionează ceilalţi sentimentul acela tăios şi adînc pînă în viscere, cu gust amar şi efect de venin, greu ca plumbul şi vibrant ca un roi de albine sălbatice pe care îl are oricine întîlneşte şi recunoaşte un ticălos. De cîţiva ani, eu mă tratez livresc. Mă reped la carnetele mele de notiţe şi improvizez un text despre ipochimen, aşa cum îmi imaginez că l-ar fi scris Borges pentru Istoria universală a infamiei.