Prăbușirea autorității
„In neurosis the ego suppresses part of the id out of allegiance to reality, whereas in psychosis it lets itself be carried away by the id and detached from a part of reality.”
(S. Freud, Neurosis and Psychosis, 1924)
Un fenomen ciudat este descris sub multe forme în societățile democratice ale Occidentului, din care facem parte și noi, românii, cu extensia lui transatlantică. Anume faptul că cei care sînt învestiți să conducă sau să îndrume destine individuale sau colective se bucură tot mai puțin de încrederea celor conduși. Nu este vorba în acest fenomen doar de conducerile politice alese, ci de tot ceea ce înseamnă serviciu public (administrativ și birocratic, educațional și medical, cultural și spiritual) care încadrează viața cotidiană a omului. Contestarea autorității a devenit un fel de cuvînt de ordine: alegătorii contestă autoritatea conducătorilor aleși, subordonații contestă autoritatea șefilor de servicii, elevii împreună cu părinții lor contestă autoritatea dascălilor, pacienții contestă autoritatea medicilor, copiii contestă autoritatea părinților lor, credincioșii contestă autoritatea îndrumătorilor lor spirituali. Sigur că libertatea de opinie și de expresie a individizilor, rolul de gardian al democrației asumat de presă, avînd pe cale de consecință drept de investigație, au rezervat criticii pătimașe un loc central în societatea democratică. Oricine are voie să critice pe oricine, ceea ce presupune să-i conteste autoritatea. Aceste acte de executare în efigie, cînd se constată că au fost bazate pe judecăți greșite și nedrepte, sînt rareori reparate prin gesturi publice care să restaureze credibilitatea. Cum mai poate cineva avea încredere atunci în persoane care sînt permanent criticate, a căror autoritate este permanent chestionată?
Autoritate, neologism provenit prin franceză din latină (auctoritas), desemnează primordial puterea legitimă și acceptată sau chiar învestită de o largă majoritate a unei societăți, ceea ce-i permite să funcționeze fără ajutorul nemijlocit al forței coercitive. Autoritatea se extinde asupra fiecărei componente a expresiei sale sociale, îmbracă întregul organism social într-o aură care permite buna funcționare a unei societăți. Autoritatea conducătorului harismatic, cît și a celui birocratic (Max Weber), se prelungește în fiecare executant al dispozițiilor acestuia. Sursa autorității poate varia, de la divinitate pînă la popor, dar schema generală este un izvor vizibil al autorității într-un vîrf de piramidă socială, care se coboară printre straturile succesive ale construcției sociale pînă la cele mai simple expresii ale acesteia. Paradigma acestei structuri a fost dată inițial de autoritatea tatălui cap al familiei (pater familias) care conține în sine un contract și o învestire de încredere pentru asigurarea condițiilor necesare supraviețuirii grupului familial (hrană și îmbrăcăminte).
În gîndirea juridică romană, auctoritas s-a deosebit de potestas, atît prin origine (divinitatea sau Senatul în cazul celei dintîi), cît și prin expresia de natură generală și principială (cum este o lege față de o măsură cu caracter individual și imediat). Potestas se manifestă ca imperium, calitatea de a da porunci executabile imediat, de aceea potestas se bazează pe coerciție. Numai că potestas lipsită de auctoritas este fragilă în măsura în care depinde de un raport de forțe, care prin jocul circumstanțelor se poate schimba. În prelungirea acestei distincții judiridice romane, odată cu încreștinarea Imperiului, în grupul din jurul episcopului Romei s-a produs o a doua distincție între auctoritas ca fiind o expresie a puterii rezervată clerului, în timp ce potestas i-ar rămîne statului. Astfel, clerul prelua din atribuțiile simbolice ale Senatului roman. Această viziune nu a fost acceptată de împărații de la Constantinopol, unde continua să existe un Senat și o aparență a instituțiilor republicane. Cauza profundă însă a respingerii acestei distincții este faptul că potestas nu poate funcționa fără auctoritas. Corpul social care deține auctoritas cenzurează pe cel care exercită potestas. Totuși, pe această distincție s-a construit diarhia medievală, care a cuprins în cele din urmă și spațiul Imperiului Roman de Răsărit. Sfîrșitul acestei viziuni s-a produs prin instalarea statului modern, Leviathanul lui Hobbes. Corpul social al suveranului a preluat rolul de sursă a autorității, iar corpul vizibil al suveranului a exercitat puterea. Sursa reală însă a autorității a continuat să fie o schemă socială extrasă din autoritatea lui pater familias sau prin acapararea autorității deținute anterior de cler. În cadrul revoluțiilor europene, clerul a fost sistematic persecutat pentru ca funcția sa de manifestare a autorității să fie preluată de către alte categorii sociale (judecătorul, funcționarul, pedagogul, notarul, medicul sau farmacistul, iar în secolul XX inginerul și diversele categorii de tehnicieni). Statul modern și revoluționar a schimbat modul de transmitere a autorității, noul principiu de selectare a autorității fiind meritocratic.
Anihilarea purtătorilor tradiționali ai autorității și politicile de egalizare a condițiilor sociale au dus treptat la aplatizarea piramidei sociale. Analogia piramidei este foarte sugestivă întrucît, așa cum apa curge mai încet pe un plan mai puțin înclinat, așa și autoritatea se difuzează mai greu într-un corp social mai puțin piramidal. Într-un sistem meritocratic, autoritatea tehnocratului depinde de credibilitatea sistemului de selecție. Lungă vreme, în marile state ale Occidentului, prestigiul școlilor publice și al sistemului de selecție în funcția publică a asigurat autoritatea tehnocratului. Însă chiar ideea de școală de elită și sistemul de privilegii pe care îl promitea au căzut victime unui nou puseu de egalitarism. Contestarea mecanismelor de selecție meritocratică în Occident s-a produs din perspectiva teoriei discriminării minorităților (sociale, rasiale, de gen etc.). Astfel, meritocrația a fost văzută și ea ca un privilegiu sau chiar un mecanism de reproducere a unei elite închise și exclusiviste. Excesul de antidiscriminare a produs efectul opus celui dorit: în loc să deschidă meritocrația a desființat-o, iar cine nu poate susține un examen poate să invoce eventual un motiv de discriminare. Singurul element de diferențiere socială a rămas puterea economică.
România, deși este o copie a Franței din punct de vedere al concepției birocratice, s-a confruntat cu cauze specifice care au dus la degradarea mecanismului meritocratic, e vorba de corupția ideologică în comunism și de corupția economică în post-comunism. În cele din urmă, produsul final antimeritocratic al sistemelor de educație și selecție s-a confruntat cu o dublă solicitare. Din exterior, publicul așteaptă totuși performanță; din interior, conștiința propriei inadecvări adîncește efectul contraperformant. Un clovn îmbrăcat în hainele împăratului se transformă într-un monstru. Urmarea acestor răsturnări dincolo de timpul carnavalului s-a oglindit în sănătatea mintală a noilor clase conducătoare: nevroze și psihoze. Aceste observațiile de natură socială asupra slăbirii autorității în societate sînt confirmate de profesorul de psihiatrie Aurel Romilă: „Dacă socoți societatea ca o fracție, atunci o să observi la mijloc un strat subțire, care e al oamenilor normali. Crucea normalilor e că sînt foarte puțini, au devenit o minoritate fragilă, din care se tot desprind în sus și în jos. Cei de sub acest strat, de dedesubt, sînt depresivii. Aproape o treime din populație suferă într-o formă sau alta de depresie. Însă nu pentru ei mă îngrijorez eu, ci pentru cei de deasupra stratului fin al normalității, pentru psihopați, care au ocupat toate posturile-cheie în țară” (Formula AS, interviu 2014). Formularea doctorului Romilă are ea însăși structura unei contestări. Astfel, contestarea a devenit simptom al unui tip de societate care consideră autoritatea în sine ca pe un păcat.
Unde va duce acest fenomen social? Cum se va rezolva această criză? Sînt întrebări fără răspuns din partea mea deocamdată. Dar era necesar întîi să descriem prăbușirea autorității ca pe un fenomen istoric cu totul nou și misterios.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
Foto: Sigmund Freud (wikimedia commons)
