Biblioteca Academiei Române din Cluj-Napoca găzduiește (între 8 februarie și 8 aprilie 2022) expoziția FRAGMED, un „puzzle transilvan”, cuprinzînd cîteva zeci de fragmente de manuscrise medievale recuperate din legăturile unor volume din secolele XVI-XVII.
Fostul ofițer KGB sub acoperire – acoperit acum de veșmintele aurite ale patriarhatului – a devenit promotorul oficial al celor mai rudimentare și penibile teze conspiraționiste.
Reculul istoric, pasiunea erudită a reconstituirii, inteligența detectivistică și propriul talent expozitiv l-au ajutat pe Mircea Mihăieș să cîștige un pariu imposibil: acela de a elucida intraductibilul.
Singura victorie durabilă a fostului regim din România a fost una de natură propagandistică, mult mai greu de evacuat decît ruinele industriale ale anilor ʼ80.
Vastitatea deconcertantă a teritoriului național crispează elita politică a Rusiei, reușind să o împingă sistematic spre excese paranoice și spre gesturi disproporționate de suspiciune domestică.
Autoarea ne plimbă prin cele șapte cetăți unde – sub conducerea unor monarhi luminați, în rare vremuri de pace, stabilitate politică, prosperitate economică, rafinament intelectual și toleranță religioasă – au înflorit artele și științele.
Convertit la Ortodoxie, după o tinerețe atee, Clément s-a cufundat în universul biblic și patristic, de unde a extras temele și argumentele unei apologetici creștine contemporane.
Aceste „schițe” pledează pentru reflecția calmă asupra acelor însușiri menite să facă diferența dintre inerție și fidelitate, reliefînd totodată arta răbdătoare a discernămîntului etic.
A-ți dori o Biserică mută, secularizată, supusă birocratic statului, în stilul despotismului rusesc, nu înseamnă a spori aria libertăților, ci a pleda pentru inexistența Cetății lui Dumnezeu, într-o cetate umană fără Dumnezeu.
Asemenea altor națiuni (preponderent) ortodoxe, românii au o veche relație cu Sfîntul Munte Athos, milenara Republică monahală unde imperiul bizantin subzistă spiritual, în pofida catastrofei otomane de la 1453.
S-ar putea spune că indianistica românească e o glosă tenace la influența lui Schopenhauer asupra lui Eminescu și, fără îndoială, a modelului iradiant pe care geniul poetului (cu tot cu ciclopicul său apetit cognitiv) l-a impus posterității.
Profesorul Reynié și-a invitat colegii să prezinte tabloul real al creștinismului contemporan, dincolo de clișeele triumfalist-seculare care par să-i fi pus... cruce.
E tot mai tristă distanța dintre „arta filmului” și curentul comercial majoritar – care a transformat scenariul, regia și prestația actorilor într-o combinație lamentabilă de stereotip și joc video.
Sfaturile patericale ajungeau imediat la inima auditoriului, inspirîndu-le emulația pe calea virtuții și admirația față de figurile exemplare ale unui ascetism aproape supraomenesc.
Decizia Vaticanului le reamintește liderilor actuali ai statelor-membre UE că pacea, prosperitatea, democrația și libertatea de care (încă) ne bucurăm au rădăcini creștin-democrate.
Deși pătrunde în arena noastră intelectuală cu o „mică” întîrziere de șapte decenii, volumul lui H. Richard Niebuhr – Christ and Culture (1951), publicat la editura orădeană Casa Cărții (2021), în traducerea lui Teofil Stanciu și cu un riguros studiu introductiv datorat lui Daniel Barbu – are toate datele evenimentului editorial demn de acest nume.
Acest „gentleman creștin”, cum l-a numit Andrei Pleșu, a lăsat o urmă durabilă printre ucenicii cîștigați în anii ʼ90, cînd s-a repatriat (de fapt, a revenit pe meleagurile natale, căci patria lui terestră nu avea contur).
Orice istoric al creștinismului va recunoaște că această religie a fost mai liberă în vremurile persecuțiilor imperiale din primele sale veacuri decît în captivitatea din lagărul socialist.
Volumul fixează într-un stil fluent vocabularul religios și contextul social din care s-a cristalizat ideea „destinului manifest” al viitoarei superputeri globale.
Semințele ideatice ale acestui nonconformist tobă de carte și totodată sătul de sterilități strict erudite vor putea fertiliza științele politice de la noi.
Constantin s-a botezat in extremis, n-a fost tocmai impecabil (date fiind uzualele crime dinastice) și a patronat o perioadă confuză, fiind el însuși un creștin „nominal”, plin de inerții – și poate de nostalgii – „păgîne”.
Civilizațiile umane continuă să facă experiența sacrului, să-și fructifice memoria religioasă și să-și afirme nevoia de transcendență, inclusiv prin mass-media.
Nimic nu le scapă autorilor, de la arhitectura și arta sacră pînă la pietatea populară, și de la relația religie-viață cotidiană pînă la cea dintre credință și memoria identitară în comunitățile din diaspora.
Chiar dacă-și culegea subiectele dramatice din aerul timpului, fără să le dedice vreo rafinată verificare erudită, Shakespeare exersa din plin simțul conservator al eternului uman.
Evangheliile nu ne-au transmis descrierea fizică a lui Iisus Hristos și totuși tindem să-L imaginăm ca pe un personaj destul de înalt, cu ochi căprui și barbă șatenă.
Biografia semnată de Sue Prideaux – Sînt dinamită! Viața lui Nietzsche (Polirom, 2020, trad. Bogdan-Alexandru Stănescu) – se citește cap-coadă, pe nerăsuflate, pentru că autoarea are talent literar, izbutind (cu o rară ironie solidară) să combine portretul ideatic al filozofului cu psihologia sa, perfect proiectată asupra fundalului epocal.
Campionii monahismului au sfîrșit prin a reveni în orașe, atît în comunități oblăduite patriarhal, cît și sub forma marginală – dar paulin certificată – a „nebunilor întru Hristos”.
Ideea că Binele și Răul nu sînt separate de o frontieră hermetică nu e nicidecum apanajul „deconstructivist” al relativismului etico-axiologic „postmodern”.
Nerăbdarea de a instaura Împărăția lui Dumnezeu în interiorul istoriei umane reprezintă esența modernității – cu tot cu experimentele sale de inginerie socială totalitară și cu mitologia sa progresistă.
