Sacrificium
Istoria lui homo sapiens dezvăluie universalitatea sacrificiului. Toate religiile organizate comportă forme de cult axate pe jertfa prin care divinitatea (indiferent de teologia/doctrina menită să o descrie) este îmbunată. Asta nu vrea să spună că religiosul se reduce la schimbul (do ut des) dintre prezentarea unei ofrande și acordarea unei forme de indulgență celestă, în beneficiul comunității orante: e vorba mai curînd despre forța regeneratoare a ritualului (prescris din timpuri imemoriale) și de activarea unui mecanism expiator, care mijlocește o hierofanie. Adunarea credincioșilor și gestica solemnă a corpului sacerdotal confirmă etimologia termenului „sacrificiu” (sacra/facere). Un anume obiect este scos din ordinea cotidiană și sfințit ca dar adus zeilor. Găsim aici și rațiunea faptului că, înainte de creștinism, jertfele se oficiau în fața și nu în interiorul templelor, fie acestea egiptene, asiro-babiloniene, greco-romane, sau în cel iudaic, din Ierusalimul biblic.
Odată cu fondarea Bisericii creștine, sacrificiul – pentru prima dată nesîngeros, căci „spiritual” – se consumă în templu, dat fiind că Iisus Hristos este simultan Marele Arhiereu (deci „agentul” jertfei) și „substanța” euharistică a acesteia (ceea ce explică formula liturgică „ale Tale dintru ale Tale”). Sfînta Sfintelor, din templul solomonic, reconstruit/extins de Irod cel Mare, adăpostea Tora, așadar Cuvîntul revelat și transcris. În absida altarului creștin, ca sancta sanctorum a Cuvîntului întrupat, textul devine liturghie a Prezenței Reale. Speciile sacrificiului euharistic – pîinea și vinul – ilustrează agricultura, opusă războiului și foametei, dar și comuniunea interumană senină, prin asimilarea grațioasă a divinului. Nu e de mirare că păgînii antichității tîrzii, contemporani cu primele comunități creștine, îi acuzau pe urmașii lui Hristos de „canibalism” orgiastic. Ei colportau astfel o calomnie tentantă pentru neinițiații în disciplina arcana specifică noii religii și dovedeau cît de dificilă e acceptarea unei jertfe „transsubstanțiate”, complet diferită de practica ancestrală a sacrificiului „concret”.
Întemeietorii sociologiei religiei și, pe urmele lor, Claude Lévi-Strauss, părintele antropologiei structurale, au studiat „sistemele” sacrificiale (axate pe identificarea succesivă dintre jertfitor, jertfă și divinitate) dintr-o perspectivă etnocentrică și raționalistă, care postula iraționalitatea („prelogică”) a mentalității „primitive”. Sub influența acestei eredități conceptuale, gîndim axa timpului în trei etape ascendente, de la faza mitică, trecînd prin cea filosofică, spre mentalitatea științifică de azi, cînd prea puțini mai percep îmbinarea supraviețuirilor (i.e. aspectele sincronice ale diacroniei) și permanența discretă a unor scheme ritualice. S-ar spune că doar savanții care au acces la durata lungă și dețin acumulări de profunzime, legate de istoria ideilor, mai sînt capabili să admită că evoluția tehno-politică a Occidentului nu a făcut decît să recicleze, prin secularizări succesive, aparatul simbolic al unui homo religiosus „peren”.
Metamorfozele „mundane” ale revelației monoteiste au transferat vocabularul sacrificial arhaic în noile contexte culturale, sanctificînd, alternativ, fie Știința (pe „altarul” căreia s-au sacrificat destule genii neînțelese, ostracizate etc), fie Patria (în era naționalismelor și a hecatombelor militare), fie Democrația (fetișizată ca Zeiță, într-un nou matriarhat al libertăților centrifugale). Predicatorii Noii Ere de armonie cosmică și reinventare a drepturilor unei Naturi care, redefinită matern, denunță agresiunea prometeică a factorului uman, se îndreaptă, prin radicalismul lor verde, spre viziunea unei post-umanități arcadice sau, după caz, eugenice. Oricare dintre actualele scenarii (ideologice) va atinge linia de sosire în secolul 22, semnificația lumii umane depinde în continuare de sacrificiu, deci de completarea realității printr-un vehicul transcendent, capabil să înalțe mintea, precum fumul de tămîie, spre altitudini necunoscute. Imnul doxologic creștin – gloria in excelsis Deo – ocupă viitorul chiar și fără să se facă auzit.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
