Ne dorim să fim „altfel“, numai că n-avem cum: sîntem și noi o piesă din mozaicul timpului nostru, făcut din războiul dintre „grădinari“ și „demiurgi“. Am preluat metafora din cartea lui Chantal Delsol (La Haine du monde. Totalitarismes et postmodernité, Cerf, 2016)
BOR a reacționat înființînd mitropolii, episcopii și parohii pentru ultimul val (copleșitor) de români desțărați. S-au înmulțit ele și consulatele, numai că mai încet decît structurile canonice ale Patriarhiei Române în diaspora
BOR are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității:
Tînăra generație (deja masiv secularizată) se va înstrăina de BOR și va îngroșa zona anticlericalismului de extracție neo-marxistă. Sînt de asemenea convins că ierarhii cu adevărat inteligenți și responsabili pricep deja că bisericile se vor goli dacă magisteriul rămîne captiv în trecutul îndepărat sau recent.
În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din
Sindromul șefului de trib e asociat (sau măcar asociabil) cu pulsiunea noastră spre regimuri autoritare („cum nu vii tu, Țepeș doamne?“), precum și cu mania „olimpismului“, care decupează excelența de orice altceva, izolînd-o într-un soi de buncăr etanș. Nu-i prea greu să vezi că obsesia vîrfului mesianic sau charismatic traduce lenea de pe traseu: să vină o soluție unică și gata făcută! O minune! Nu contează categoria ca atare (cu legile ei de creștere și de interpretare, în vederea unei
Viața ca o carte și cartea Vieții: m-am învîrtit mereu într-un univers livresc. Biblioteca moștenită de la tatăl meu a făcut loc diverselor mele biblioteci de campanie: cea doctorală sau cele încropite la fel de selectiv-nesățios în misiunile diplomatice de care m-a învrednicit România, cele recente – din anii pustiului și ai contraselecției – cînd am redevenit, pe alocuri, cronicar, folosindu-mi și pagina de Facebook ca rampă de lansare (pentru alții). Un destin mai curînd borgesian
Urmăresc și eu „cu atenție și îngrijorare“ dinamica ortodoxiei noastre majoritare, care se află într-o dramatică minoritate la scară globală: reprezentăm, ca moștenitori ai Bizanțului, 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. Statistic, știința occidentală (catolică și protestantă) produce mai multe referințe (academice și teologice) la Biserica noastră
Cunoașteți, desigur, vechea dispută filozofică despre „agentul“ istoriei: personalitățile sau masele largi, populare? Marxismul a insistat pe rolul maselor, pe care le-a și îndobitocit, pentru a le confirma existența. Cei care se ocupă cu „interesul național“ n-au mult de lucru pentru a electriza masele în jurul unui produs calp, ambalat mitologic. Oricine poate deveni orice, cu condiția să ne garanteze, mai apoi, luxul masochist al deșteptării tardive.
Vrem, nu vrem, reducem religia noastră la celălalt și la binele comun, uitînd latura paradoxal „egoistă” a propriei mîntuiri. Nu doar că ne substituim lui Dumnezeu prin mania etichetărilor și a judecăților sumare la adresa celorlalți, dar neglijăm adevărul central al revelației: dacă îl urmez pe Hristos, o
Trăim deocamdată în labirintul vulgarității plebiscitate, al violenței simbolice și al unor bătălii de culise, transpuse în minciună mediatică. Știu că e trist și deprimant.
Secta are numeroase variante internaționale: fervenți ai eclectismului New Age reînvie la Stonehenge megalitice ritualuri celtice. Mizînd pe o autoironie deșteaptă, francezii se delectează, de multe decenii, cu aventurile contrafactuale dedicate lui Asterix și Obelix.
Moartea oferă însă cel mai frumos cadou al creatorului față de comunitate. Dincolo de acest prag, el devine inofensiv, nu mai poate brusca starea fixă a lucrurilor și se pretează docil omagiului hagiografic.
Ni se pare tot mai firesc și mai distractiv să încurajăm pe toate căile (inclusiv electorale) idiocrația cea mai robustă. Roadele acestei mentalități nu s-au lăsat așteptate: sînt deja pe piață, într-o abundență înfricoșătoare…
O natură virgină, atemporală, din care omul lipsește (sau a dispărut, lăsînd numai vestigiile Histriei), e în final deschisă pedagogic spre omul-responsabil, invitat să priceapă că nu are nici un merit pentru că locuiește un teritoriu supradotat prin biodiversitate
Mitul scriitorului trăiește. Cînd te cufunzi într-un roman de Ian McEwan, simți că tipul ăsta, dat naibii, e într-adevăr peste condiția umană obișnuită. Înțelegi că, dincolo de maniera care l-a consacrat și independent de tehnicile narative menite să curbeze timpul
Trăiesc tot mai des cu impresia absurdă că, atunci cînd admir isprăvile intelectuale ale altora, comit un delict inavuabil. Voi continua să-i prețuiesc, din motive de igienă sufletească, dar și pentru că – fără ei – nu pot împlini mai nimic din ceea ce aș putea să concep.
Ești matur la 12 ani și suferi de obsolescența obiectivă a fiecărei vîrste, sub paradoxul decalajului anticipat. Însuși faptul că te consideri „la zi“ e amenințat de reconfigurarea fluidă a gusturilor și de transformarea convulsivă a simbolurilor aferente.
A fi moderat, pe baza convingerii că extremismul compromite orice „cauză“, nu mai este izvorul bunului-simț, ci „dovada“ că nu ai opinii ferme, că o „scalzi“ lamentabil și te pretezi la dubioase ambiguități.
Noile tehnologii ne permit (și deci ne invită) să reinventăm trecutul, prin reconstituiri tridimensionale. Puteți găsi pe Internet filme cu asemenea exerciții oarecum abstracte, ca niște planșe de arhitectură, și totuși extrem de sugestive: savanții au început să refacă pînă și sonorul vieții cotidiene din Parisul medieval sau de la Pompei
Ne furăm singuri căciula (specialitate proverbial românească). Pentru că impostura, tot mai extinsă în viața socio-profesională din țara noastră, nu e o sursă de echitate și nici de diversitate, cît una de monotonie a dezastrului.
Cred că putem găsi arhetipul sihăstriei spirituale sau filozofice în pericopa evanghelică despre schimbarea la față a lui Iisus Hristos (lat. transfiguratio Christi) pe Tabor: „Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Stăm, fragili și grandioși, neînsemnați și pătrunzători, în fața unui altar nenumit la care, din frică și cutremur, nu ne gîndim decît sporadic. Dincolo de zgura anecdotică a evenimentelor, de morfologia culturilor și de semnificația simbolurilor cu care lucrăm, necunoscutul pîndește indiferent și iubitor, dinlăuntrul propriei sale cunoașteri.
O mare parte din umanitate nu e încă beneficiara revoluției informatice, numai că devine ipso facto irelevantă, printr-un soi de cezură economică, intelectuală, politică. Mai grav decît atît mi se pare faptul că religiile organizate (începînd cu creștinismul, căruia îi aparținem spiritual și cultural) continuă să ignore teologic – sau să rămînă în ariergarda – noului decor istoric global.
Am convingerea că, după 30 de ani de occidentalizare galopantă, am atins plafonul de sticlă. Am obosit, ca societate (cu toate generațiile ei contemporane), și ne tragem sufletul, într-o stagnare trăită ca recul. Conflictul dintre anticomuniști și nostalgicii vechiului regim s-a consumat în termenii nevoii de memorie, dreptate și adevăr.
Am citit Sapiens, de Yuval Noah Harari (tradusă la Polirom) și, pentru că mi-a plăcut, am parcurs cu egal interes Homo deus (aflată probabil în curs de traducere).
De cînd au devenit inteligente, telefoanele noastre nu ne mai servesc pentru convorbirea clasică: un sondaj recent arăta că un american mediu vorbește cam 12 minute pe lună.
Pînă la trei sferturi din job-urile actuale se vor evapora în următorii douăzeci de ani și nu știm dacă ele vor fi înlocuite prin altele, într-un interval atît de scurt.
Am fost martorul a trei pontificate: Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și Francisc. Trei personalități cum nu se poate mai diferite, care au păstorit Biserica catolică în vremuri dominate de schimbări cruciale. Lumea noastră s-a oglindit în ei (și în votul cardinalilor electori), așa cum învățătura lor s-a răsfrînt asupra vieților noastre, producînd efecte nu mereu conștientizate, dar greu de negat.
Nici semnatarii Coaliţiei pentru Familie nu sînt „pupători de moaște din Evul Mediu“, nici oponenții lor nu sînt demoni dizolvanți, agenți ai unei apocalipse globaliste.
După cum bine știm, creștinismul s-a născut în Orientul Mijlociu, unde a înflorit aproape două milenii, coabitînd pașnic (sau nu) cu alte religii și civilizații.
E instructiv să treci printr-un filtru evanghelic textele autorilor „necreștini“, de la Seneca la Nietzsche sau Cioran. Nu atît pentru a-i încreștina forțat, ci pentru a măsura influența logosului creștin asupra autonomiei intelectuale manifestate împotriva sa.
Patriarhia Română a dedicat anul curent evocării Patriarhului Justinian Marina și a martirilor creștini din închisorile comuniste. Tocmai se împlinesc patru decenii de la moartea fostului patriarh „roșu“, așa încît asocierea lui cu martirii creștini din gulagul românesc poate părea nepotrivită, dacă nu chiar paradoxală.
Terorismul ne schimbă, insidios, decorul, alterînd coeziunea axiologică a democrațiilor de care încă ne bucurăm. La Stockholm, Berlin, Londra, Nisa sau Bruxelles, atacurile teroriste paralizează (uneori zile în șir) activitatea economică normală.
Mulți tineri trăiesc într-o cultură a indignării: ca să te afirmi și să-ți aperi demnitatea e nevoie să fii mereu vigilent, dar mai ales mereu revoltat de ceva. Ba chiar de tot ce te înconjoară! Cum altfel să participi la progresul societății? Trebuie să vezi pretutindeni, cu un ochi suspicios, răul social.
În fond, a scrie ceva profund pare cu neputință dacă ești fericit, sănătos, bogat și împlinit erotic sau profesional. Nu se poate stabili, desigur, o legitate care să asocieze creația și pătimirea, însă statistica joacă de partea unei asemenea reguli. Viciul, slăbiciunea, angoasa morții, solitudinea radicală, eșecul social, repudierea, exilul, pușcăria și declasarea par să constituie pînza de fond ideală a oricărei capodopere.
Occidentul însuși a devenit scena unui război cultural intern. Dreapta conservatoare și stînga progresistă s-au înstrăinat reciproc, dizolvînd stabilitatea centrului.
Like-minded people participă la o „bisericuță“ care capătă aspecte de intransigență sectară. Cel de cu totul altă opinie față de gîndirea dominantă a grupului e imediat exclus ca „troll“.
