Micul roman Jucătorul – compus de Dostoievski la Baden-Baden ne oferă o autobiografie ficțională, punctată cu teorii psihosociale despre ruși, francezi, polonezi sau englezi, dar și cu rudimentele unei filozofii a probabilităților.
Truismul suprem nu poate fi detronat: sîntem mai ales suma întîlnirilor noastre, fie acestea împrejurări speciale (adică izolate ca atare, printr-o memorie mereu subiectivă), cărți majore (pentru că ne-au influențat durabil) și mai ales oameni.
Pandemia COVID-19 ne propune ca măsură profilactică fundamentală deja faimoasa „distanțare socială“: să stai cît mai departe de aproapele tău! Omul (infectat) e dușmanul omului sănătos.
Demonizăm diferența (de culoare, limbă, cultură, etnie, religie etc.). Și putem drege aceste ajustări prin educație civică, umanistă, adică prin gîndirea sinceră a universalității creștinismului căruia, patrimonial și spiritual, îi aparținem.
Noua generație s-a format în alt referențial cultural, vîrfurile ei au emigrat, cei mai mulți trăiesc într-un decor mental pro-occidental, asumat bovaric și mimetic, dar nu mai puțin sincer, după „buget“.
În trei decenii de libertate, fostul bloc comunist a înlocuit sfera de influență sovietică prin bascularea în UE și Pactul de la Varșovia prin aderarea la NATO.
99% din istoria consemnată a culturilor, civilizațiilor & experiențelor religioase produse de homo sapiens se bazează pe construcția (firește, gra-duală) a unui model paideic.
Le-am cumpărat recent, în noua traducere franceză, din arabă, după ediția de la Calcutta, apărută sub haina a trei somptuoase volume din Biblioteca Pléiade a editurii Gallimard. Mi-am dat seama că, din cauza unor traduceri românești parțiale, cenzurate și făcute cel mai probabil prin intermediul altor limbi, nu citisem niciodată cum trebuie această capodoperă anonimă, care a influențat toată literatura occidentală modernă (de la Goethe pînă la Borges), pentru a nu mai aminti ecranizările făcute
Un text de acum 25 de veacuri, redactat în spațiul siro-palestinian, sub posibile influențe dinspre Persia zoroastriană. În canonul biblic, el face parte dintre cărțile sapiențiale, deci acelea care ne fac mai înțelepți.
Theodor Pallady, cu al său emblematic univers de nuduri tolănite în odăi cu durata suspendată, făcea încă parte din acele generații creatoare pentru care pozitivismul veacului XIX se dovedea laolaltă sufocant și fără alternativă.
Sîntem într-o fundătură perfectă. Pe de o parte, cu excepția delictelor încadrate sub specia „crimelor împotriva umanității“, toate formele de complicitate la instalarea și menținerea sistemului comunist sînt practic prescrise. Și asta chiar în numele normelor de drept specifice democrației… Pe de altă parte, „dispariția“ peste noapte a patru milioane de membri PCR a șt
Anticlericalismul tot mai vizibil din societatea românească, mai ales (vai!) printre tineri – adică în rîndul celor care au chemarea de a duce mai departe tradiția creștinismului viu –, e influențat de filozofii liberale, libertariene sau radical-stîngiste, dar și de evidența unei clericalizări care a rănit așteptările laicilor (numiți „simpli credincioși“). Ea denotă o reacție colectivă și individuală, culturală și ideologică (sau poate, curînd, chiar organizată ca partid politic) la identif
Din modestia propriului unghi de vedere, trebuie să-mi confesez bucuria, întrucît – așa cum am scris și în contribuția la volumul colectiv Arsenie Boca, altfel – mă număr fără ezitări printre cei convinși că acest om și-a sfințit existența prin sme
Un fond primitiv persistă în societățile noastre europene, fie apusene sau răsăritene. Acest fond e reabilitat prin teoria multiculturalismului, care egalizează pictura rupestră și lucrările lui Rubens (susținînd că orice creație non-occidentală e la fel de prețioasă, dacă nu chiar superioară creațiilor „omului alb, mort, protestant“ etc.) Guy de Maupassant a scris o povestire intitulată Madame Baptiste, care descrie soarta unei fetițe de 11 ani, violată de valetul Baptiste, pe care mi
M-a impresionat înalta calitate intelectuală a Deliberării asupra imnului celor trei tineri, care nu e deloc accidentală, căci Bizanțul secolului XI își proiecta cultura în toată aria balcanică, în vreme ce renașterea carolingiană atinsese, pe umeri
Bucureștiul, unde m-am născut și am trăit cea mai mare parte a vieții mele, îmi răspunde cu o totală indiferență la lipsa de afecțiune pe care i-o arăt, chiar dacă am și eu o listă cu locuri preferate, marcate de amintiri frumoase. N-aș putea spune că mă simt străin aici din pricina anilor petrecuți la Paris, Roma și Lisabona – citadele bogate în patrimoniu istoric pesemne
Volumul restituie un complex portret al lui Harms, școlit în nemțește, apoi autodidact riguros, ca prefață a unei vieți de histrion solitar, care evită radarul cenzurii, fără să poată scăpa de represiunea directă, pregătită pentru toți futuriștii, d
Arta adevărată e antropologic-epifanică: transpune omul în epocile sale, dîndu-i simultan o anvergură transcendentă. Iar muzeul, ca instituție de conservare/expunere și comunicare a faptului artistic, spune totul despre piesele pe care le colecționează și organizează discursiv, dar și despre societatea care i-a găsit un spațiu corect finanțat. Statele lumii au drept carte de vizită tocmai aceste spații „mumificante“, dar și „vivificante“, căci muzeul e un loc al morții, al me
Mă interesează oamenii și felul în care gîndesc. Dialogul cu semenii rezolvă agenda zilnică, dezvăluie mentalități, apropie sau ratează miza conviețuirii civilizate, căci deschide monada fiecăruia către o rețea de semnificații împărtășite. Mai nou, mesageria electronică asociată platformelor de „socializare“ ne permite conversații cu persoane care „apar“ de nicăieri, pe care nu le cunoaștem în viața reală, dar care ne pot deveni interlocutori de cîteva minute. Vă descriu azi un asemenea dialog,
Mulți au aderat sincer la utopia comunismului, mai ales dacă s-au trezit în ascensorul social al contraselecției operate pe temeiul „dictaturii proletariatului“: din tractorist, deveneai activist, cutare vagabond analfabet dintr-un sat de cîmpie se trezea torționar-șef la vreun penitenciar înțesat cu foști miniștri sau universitari ai regimului „de tristă amintire“, Ion Iliescu, un băiat sărac, fiu de comunist în ilegalitate, absolvea Politehnica din Moscova și prelua, cu o față radioasă, soart
Apa – odinioară văzută ca element cosmogonic și baptismal – a devenit paravanul neutru al unei cumpătări ipocrit afișate, care trebuie să apară în toate fotografiile oficiale, ca semn că elita lucrătoare, dedicată binelui comun, nu e acolo pentru bairamuri, ci pentru setarea busolei terestre dereglate de vînturile magnetice ale războiului, crizei economice și pericolului
Ideologia succesului – cariera e totul, dacă o ambalezi eficient – are un revers nu mai puțin morbid: ideologia victimizării. Cum nu toți pot avea succesul pe care, desigur, îl merită, fiecare se poate prezenta ca victimă a unor împrejurări nefavorab
Puțini creștini își cunosc personal episcopul, așa cum puțini alegători și-au întîlnit direct parlamentarul menit să-i reprezinte. Credincioșii „practicanți“ (și cetățenii foarte interesați de politică) au mai multe șanse să și încrucișeze pașii cu păstorii lor sufletești (și cu „aleșii“ lor). Cei mai mulți rămîn însă separați prin bariere nevăzute, dacă nu chiar metalice, de acești exponenți ai puterii spirituale sau democratice. Nu e ceva firesc, însă e oarecum inevitabil, căci înaltul cler
Noi ne-am trezit în 1990 că sîntem dincolo de Cortina de Fier, cu aerul că separaţia dintre Est şi Vest, dintre Occident şi Orient e recentă, ea n-a fost cauzată decît de confruntarea a două viziuni ideologice pe durata Războiului Rece, respecti
La cîrma Bisericii Ortodoxe ieșite din captivitatea babilonică a totalitarismului roșu s-au aflat și oameni „vechi“, și ierarhi mai tineri, pregătiți pe vechiul calapod, însă capabili să se adapteze noilor condiții istorice. În anii ’90, au pătruns în Sf. Sino
Socrates (cu accent pe prima silabă) e incoturnabila figură fondatoare a filozofiei europene. Toți gînditorii anteriori sînt numiți pre-socratici. Aristofan l-a satirizat în comedia Norii. Xenofon a fost primul său biograf entuziast. S a spus, desp
Nu încape dubiu: moștenirea sa eseistico-filozofică, redactată la maturitate, trece proba timpului și merită soarta hermeneutică a clasicilor, tot așa cum modelul său paideic, inspirat de buna intimitate cu marile texte (de la Platon și Augustin
Fanatismul și fundamentalismul desfigurează spiritul genuin al revelației monoteiste, tot așa cum materialismul, naționalismul și individualismul periclitează viitorul comunității umane.
Fără un conservatorism pro-occidental, anticomunist și capabil de analiza realistă a riscului de nouă fractură Est-Vest, lupta oarbă cu „progresismul“ nu face decît să alimenteze deriva iliberală spre autoritarism, enclavizare post-sovietică și dem
Cioran a fost adesea privit ca urmaș al moraliștilor francezi din Marele Secol: La Rochefoucauld, Chamfort, La Bruyère, Pascal, Vauvenargues și Fontenelle, pentru a nu-i cita decît pe cei reținuți de posteritate ca mari autori. Erau „oamenii onești“ ai veacului al XVII-lea, cînd – pe linia inaugurată de Montaigne – scriitorii se detașau de propriile patimi, ridicîndu-se deasupra egoismului curent, în speranța că, de la marea înălțime a nepăsării lucide, poți îmbrățișa cu un ochi obiectiv l
Ce-i drept, Occidentul însuși și-a modificat chimia prin extinderea UE și NATO. Prin disparția URSS, liderii săi n-au mai avut de ce să justifice modul de viață occidental: toată lumea părea de acord că nu există, în raport cu el, decît alternative pr
Ierarhia noastră eclezială știe, de fapt, că și-a restaurat patrimoniul cu bani europeni, că își formează elita teologică în universități occidentale și că reprezintă singurul caz de ortodoxie latină, strîmtorată de un context confesional greco-slav. Pînă și clopotele noii catedrale patriahale sînt operă de metalurgie austriacă… BOR – dimpreună cu țara de la granița UE și NATO pe care o păstorește – se remarcă prin această singularitate, care nu trebuie să devină prilej de solitudin
Marguerite Yourcenar reprezintă una dintre pasiunile vieții mele intelectuale. Nu a fost o creștină explicit asumată (ceea ce mi-ar fi apropiat-o și mai intens), dar s-a dovedit, în felul ei, desăvîrșită, și anume prin căutarea adevărului ca exactita
Au fost, practic, înlocuite prin mitocănia preventiv-ostilă și mutismul unor solilocvii paranoice. Firește că există excepții insulare, firește că refuzăm această disoluție a schimbului ideatic, pentru că îi resimțim carnal negativitatea! La fe
Cu toții ne dorim să fim mai buni sau măcar să părem mai buni decît sîntem deja. În prezența atîtor dovezi de îmbunătățire, te miră încordarea tot mai vizibilă din societate. S-ar spune că, pe măsură ce sacrificăm acestei rîvne filantropic
Nu e mai puțin drept că timpurile s-au schimbat. În anii ’90, a susține o rubrică la Dilema implica un soi de aură acum estompată. Duse sînt vremurile cînd „lumea bună“ (din marile orașe) proceda la rituala lectură „sabatică“ a noului număr, în formatul clasic de pri
Ne dorim să fim „altfel“, numai că n-avem cum: sîntem și noi o piesă din mozaicul timpului nostru, făcut din războiul dintre „grădinari“ și „demiurgi“. Am preluat metafora din cartea lui Chantal Delsol (La Haine du monde. Totalitarismes et postmodernité, Cerf, 2016)
BOR a reacționat înființînd mitropolii, episcopii și parohii pentru ultimul val (copleșitor) de români desțărați. S-au înmulțit ele și consulatele, numai că mai încet decît structurile canonice ale Patriarhiei Române în diaspora
BOR are de digerat referendumul: fără victimizare, spre o schimbare de atitudine și cultură eclezială. Asta comportă neutralitate politică și o cură de austeritate la vîrf, dublată printr-o apropiere de societate și o pastorație în care se reflectă subiectele postmodernității:
Tînăra generație (deja masiv secularizată) se va înstrăina de BOR și va îngroșa zona anticlericalismului de extracție neo-marxistă. Sînt de asemenea convins că ierarhii cu adevărat inteligenți și responsabili pricep deja că bisericile se vor goli dacă magisteriul rămîne captiv în trecutul îndepărat sau recent.
În prezența celor amintite mai sus, nu ne va mira prea tare faptul că ateul nu crede (nici) în diavol. El are credința că Dumnezeu nu există și e adesea irațional (prin superstiții sau fanatisme de tip scientist sau utopic-social), dar cel puțin pretinde că a ieșit din
Sindromul șefului de trib e asociat (sau măcar asociabil) cu pulsiunea noastră spre regimuri autoritare („cum nu vii tu, Țepeș doamne?“), precum și cu mania „olimpismului“, care decupează excelența de orice altceva, izolînd-o într-un soi de buncăr etanș. Nu-i prea greu să vezi că obsesia vîrfului mesianic sau charismatic traduce lenea de pe traseu: să vină o soluție unică și gata făcută! O minune! Nu contează categoria ca atare (cu legile ei de creștere și de interpretare, în vederea unei
Viața ca o carte și cartea Vieții: m-am învîrtit mereu într-un univers livresc. Biblioteca moștenită de la tatăl meu a făcut loc diverselor mele biblioteci de campanie: cea doctorală sau cele încropite la fel de selectiv-nesățios în misiunile diplomatice de care m-a învrednicit România, cele recente – din anii pustiului și ai contraselecției – cînd am redevenit, pe alocuri, cronicar, folosindu-mi și pagina de Facebook ca rampă de lansare (pentru alții). Un destin mai curînd borgesian
Urmăresc și eu „cu atenție și îngrijorare“ dinamica ortodoxiei noastre majoritare, care se află într-o dramatică minoritate la scară globală: reprezentăm, ca moștenitori ai Bizanțului, 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. Statistic, știința occidentală (catolică și protestantă) produce mai multe referințe (academice și teologice) la Biserica noastră
Cunoașteți, desigur, vechea dispută filozofică despre „agentul“ istoriei: personalitățile sau masele largi, populare? Marxismul a insistat pe rolul maselor, pe care le-a și îndobitocit, pentru a le confirma existența. Cei care se ocupă cu „interesul național“ n-au mult de lucru pentru a electriza masele în jurul unui produs calp, ambalat mitologic. Oricine poate deveni orice, cu condiția să ne garanteze, mai apoi, luxul masochist al deșteptării tardive.
