Un prilej luminos
În luna septembrie 2019, Sinodul mitropolitan din Transilvania a înaintat Sfîntului Sinod al BOR un document oficial întru canonizarea Părintelui Arsenie Boca. Mulți studioși s-au concentrat asupra sarcinii de a reuni cît mai multe izvoare și mărturii, pentru a obține o imagine pe cît posibil obiectivă cu privire la existența tumultuoasă a sărăcuțului Zian Boca, fiu de cizmar greco-catolic, absolvent de Teologie și Arte, călugărit, prigonit, anchetat, închis, suspendat de la cele sfinte și totuși, de multă vreme (și cu inevitabile excese pietiste), venerat de o mare parte a ortodocșilor români drept sfînt. În Sinaxarul românesc, Transilvania are mai multe figuri – de la mărturisitorii din vremea uniatismului habsburgic pînă la armînul mitropolit Șaguna, care a restaurat, pe cale bisericească, drepturile civile ale românilor de peste munți, luminîndu-le prin educație copiii și dăruindu-le baza instituțională pentru o luptă de emancipare maturizată politic. Iată că tot ei ar fi să-i revină onoarea de a proiecta pe cerul rugăciunilor obștești, rînduite liturgic, figura unui intelectual modern, chinuit de multiple dileme, om cu totul singular, răbdător în pătimire și enigmatic în gestiunea darurilor sale charismatice. Dar și prima figură potențial canonizată a unui fost deținut în gulagul comunist. E o evoluție, dacă nu chiar o revoluție aici, întrucît demersul despre care scriu aceste notații arată că BOR ar putea ieși de sub complexul colaborării sale cu opresorul ateu, marxist-leninist, care a invadat militar România, deformîndu-i pentru cîteva decenii calea europeană, de firească dezvoltare liberă.
Am citit documentul inspirat de echipa Mitropolitului Laurențiu Streza, de la Sibiu, și n-am putut decît să-i apreciez rigoarea, cu atît mai necesară cu cît figura Părintelui Arsenie de la Sîmbăta de Sus și Prislop a suferit multiple mistificări, atacuri calomnioase sau hiperbolizări: poporul simplu îl vede de mult ca sfînt, îi dedică un cult spontan, îi adresează rugăciuni și îi colportează „iconografia“, în vreme ce ierarhia trece la acțiune abia acum, pe bună dreptate: nu e înțelept și nici corect ca Sf. Sinod să opereze sub impulsul unor emoții colective, oricît de frumoase. De aceea a fost nevoie de un răgaz al adunării „probelor“, care nu apar pe tarabe sau pangare, ci printr-o cercetare laborioasă a multor arhive și o anumită răceală analitică. Biserica nu se putea precipita pe o linie sentimentală, de soiul proclamației populare santo, subito!, așa cum nu putea nici să ignore vocea poporului lui Dumnezeu: sute de mii de oameni „simpli“, care au evlavie față de Părintele Arsenie Boca și îi resimt ajutorul sufletesc, așa cum îi atestă, pe calea impenetrabilă a credinței, minunile dăruite de Dumnezeu prin intermediul puternicei sale prezențe mistice.
Procesul canonizării va mai dura, ba chiar n-ar fi excluse impedimentele (după mine artificiale) formulate din rațiuni de gelozie regională sau din altele, încă și mai puerile. Nu putem garanta rezultatul, deși ar fi ciudat ca BOR să se contrazică pe ea însăși, la felurite paliere și din pricina unor diviziuni lăuntrice deloc lăudabile. E limpede că un cuvînt greu va avea PF Părinte Patriarh Daniel – pe inteligența teologică a căruia mizează deopotrivă apropiații și fiii duhovnicești. Sînt convins că Întîistătătorul Bisericii noastre va înțelege părintește dorul poporului și semnele timpului, mai ales după ce Biserica Unită, Greco-Catolică, a procedat, chiar în prezența Papei Francisc, la beatificarea episcopilor săi martirizați sub dictatura bolșevică.
Din modestia propriului unghi de vedere, trebuie să-mi confesez bucuria, întrucît – așa cum am scris și în contribuția la volumul colectiv Arsenie Boca, altfel – mă număr fără ezitări printre cei convinși că acest om și-a sfințit existența prin smerenia de a-și accepta nedreapta marginalizare, prin căutarea filocalică a comuniunii cu Hristos, prin generozitatea ajutorării celui sărman și bolnav, prin febrilitatea incursiunilor sale bibliografice și, desigur, prin serenitatea unei vieți „normale“, cu excursii alpine și o exemplară lipsă de „poză“. Vorba lui Pascal: inima are rațiunile sale, pe care rațiunea nu le cunoaște.
