Marea Doamnă
Marguerite Yourcenar reprezintă una dintre pasiunile vieții mele intelectuale. Nu a fost o creștină explicit asumată (ceea ce mi-ar fi apropiat-o și mai intens), dar s-a dovedit, în felul ei, desăvîrșită, și anume prin căutarea adevărului ca exactitate sau logică a vieții. Opera ei, aproape integral tradusă în română (cu destul de numeroase lacune în zona eseistică), și-a găsit un public receptiv la farmecul unui stil imperturbabil, pe care urechea muzicală a francofonilor îl recunoaște pe dată, celebrîndu-i deopotrivă acuitatea cristalină și răceala jansenistă. Deși a scris puțin despre ea însăși, preferînd să se proiecteze în trecutul familiei și al eroilor săi reinventați (precum Hadrian) sau ficționali (precum Zenon), se poate spune că biografia sa a devenit cunoscută, mai presus de parcimonia aparițiilor mediatice și de pudoarea autoprotectivă în care s-a refugiat: vocea somptuos guturală din dialogul cu Bernard Pivot, căsuța ei insulară din Maine, pasiunea călătoriilor (cu precădere asiatice) și relația aparent egoistă, deși mereu loială cu Grace Frick (traducătoarea & companioana ei de viață) sînt iconic identificate cu această autoare singulară, nu doar pentru că a fost prima femeie acceptată în conservatoarea Academie Franceză, ci și pentru că a izbutit, ca nimeni altcineva, să îmbine în literatura ei luciditatea metafizică și precizia clasică a rațiunii imbatabile.
Temele pe care le-a transpus literar au fost tot atîtea obsesii apărute devreme, maturizate printr-o îndelungată gestație, susținute printr-o laborioasă documentare și persistente în intimitatea ei sinuoasă, ca niște vieți paralele, menite să-i dilate bucuria sumbră de a exista. Yourcenar dezvoltă o jubilație a pesimismului, o transă a decepției și un păgîn instinct al naturii care nu se deteriorează niciodată în depresie, masochism sau panteism de paradă. Asemenea oricărei firi aristocrate, ea nu-și exhibă suferințele, nu se compătimește și știe să apere cauze juste (de la ecologie la antirasism) fără să devină o „militantă“ narcisică, din specia unei Susan Sontag. Pentru că L’œuvre au noir a apărut pe fondul agitațiilor studențești din Mai ’68, alchimistul Zenon – protagonistul care se fofilează printre dogmatisme, intoleranțe și prejudecăți – a fost uneori asimilat unui ethos modern, revoluționar: nimic mai fals! E greu să găsești, în secolul 20, o conștiință mai puțin politizată decît cea a lui Marguerite Yourcenar. Ea însăși (la fel ca opera pe care ne a lăsat-o) degajă o atmosferă memorial-atemporală, eroică și formal hrănită din imaginarul flamand al clanului Crayencour: Bosch, Breugel, Rembrandt, Rubens, naturile moarte cu vînat, vinurile aspre de Burgundia, dantelele sidefii de la Delft, canalele urbane discret fetide din Bruges și cețurile Nordului se aliază în scriitura lui Yourcenar cu aurul oriental și paradoxul gnostic, oferindu-ne imaginea unei lumi a cărei entropie poate fi încetinită printr-un soi de virilitate tragică, obstinat surîzătoare. Religiozitatea ei a fost mistică, adoctrinară, axată pe simpatia față de tribulațiile oculte ale sinelui. Hadrian se inițiază în misterele mithraice, dar și la Eleusis, în vreme ce Zenon cunoaște tainele Răsăritului, prin intermediul unui musulman eretic, dar și printr-o filieră cabalistă, sondînd abisul pe calea meditațiilor budiste. Aș spune că sentimentul unitiv al întregului e căutat (și obținut) prin osmoză cu elemente și exerciții spirituale inevitabil private. Scopul acestor practici intime vizează relativitatea înșelătoare a aparențelor, jocul contrariilor coincidente și ieșirea din captivitatea sinelui: și în materie spirituală, Yourcenar rămîne pe orbita Europei septentrionale, undeva între Meister Echkart și Nicolaus Cusanus (chiar dacă printre referințele lui Zenon se numără Bernard de Clairvaux și Bonaventura).
La 12 ani, aflată în refugiu familial londonez (din pricina Primului Război Mondial), Marguerite Yourcenar a descoperit figura împăratului Hadrian în sălile de la British Museum: o văd mereu rămasă acolo, ca pe un copil de o androgină frumusețe, înfiorat de sinuciderea lui Antinous.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
