O paralelă inegală
Socrates (cu accent pe prima silabă) e incoturnabila figură fondatoare a filozofiei europene. Toți gînditorii anteriori sînt numiți pre-socratici. Aristofan l-a satirizat în comedia Norii. Xenofon a fost primul său biograf entuziast. S a spus, despre Platon, principalul său discipol, că l ar fi reinventat. Fapt este că Socrate începe să fie comparat cu Iisus Hristos încă din veacul al II-lea, în scrierile apologetului Iustin Martirul și Filozoful. Apărarea noii religii dinaintea cezarilor implica, legitimator, recuperarea acestui mare controversat. În cartea secundă din Viețile și doctrinele filozofilor iluștri, Diogene Laertios compilează numeroase anecdote: descoperim acolo un personaj policrom (retor, investitor, bufon, dar și militar, atlet, închinător la altarul delphic și cîte altele). Memoria lui generează literatură, artă (de la frescele Voronețului la… Rubens) și incitante polemici. Raționamentul more socratico, în nevăzuta luptă a rațiunii cu daimon-ul, revine sub pana lui Augustin, Montaigne sau Pascal și inspiră asemănarea cu Iisus Hristos în textele lui Rousseau, Hegel, Kierkegaard, Nietzsche și Bergson. Cît este de valabil topos-ul acestor vieți paralele? Platonizanții florentini ai Renașterii (Salutati, Ficino, Ferobanti, Poliziano) aveau convingerea că Socrate ne dăruiește o adumbratio Christi. Putem spune că similitudinile au frapat imaginația fiecărei epoci, atingînd climaxul în secolul al XIX-lea, odată cu ofensiva catolicismului contra-revoluționar. Majoritatea contemporanilor lui Chateaubriand reiau fără rezerve tradiția unei Confirmatio Christianorum per Socratica. Nu toți romanticii au răspuns astfel zeflemiștilor din veacul al XVIII-lea, în frunte cu Edward Gibbon, cel care persifla comparația Socrate-Hristos, notînd că primul nu „s-a văicărit“ în fața morții. Joseph de Maistre, bunăoară, opina – ca bun reacționar – că moartea lui Socrate nu face decît să expună imoralitatea Atenei precreștine (tot el îl socotea pe Platon plictisitor). Mai numeroși par să fie, trăgînd linie, autorii pentru care Socrate reprezintă un arhetip christic, un soi de profet păgîn al Logosului, însărcinat cu misiunea de a demonstra că tragicul conferă vieții un sens și de a ne aminti că oricine spune adevărul are de suferit.
Chiar dacă ignorăm această istorie intelectuală, vedem cu ușurință punctele comune. Nici unul nu a scris, preferînd să-și răspîndească învățătura prin viu grai (lăsăm deoparte enigmaticele semne pe care Hristos le trasează în țărînă, cînd ia apărarea femeii surprinse în adulter). Amîndoi celebrează imperativul nosce teipsum (cunoașterea de sine ca act de pietate față de Spirit). Amîndoi acceptă o condamnare capitală evident nedreaptă și denunță „sofistica“, respectiv „fariseismul“. Și contextele istorice par afine: Atena amenințată cu hegemonia spartană, după războiul peloponesiac, Palestina ocupată de romani. În plus, cei doi sînt acuzați că tulbură ordinea cetății, smintesc tineretul, destabilizează cutumele…
În pofida acestor suprapuneri, cred că analogia Socrate-Iisus Hristos nu are sens decît la scară simbolică. Primul nu are trăsături mesianice, nici o dublă natură, teandrică. Jerfta sa, ingestia voluntară și aproape serenă a unei doze de cucută, nu privește păcatul lumii, ci împăcarea cu soarta. Aș spune mai curînd că întreaga carieră a topos-ului discutat personalizează (prin alegorie) tema relației complementar-tensionate dintre Atena (ca sediu emblematic al elenismului politeist) și Ierusalim (ca sediu solomonic al revelației monoteiste). Creștinismul nu a tranșat niciodată raportul acestor două cetăți exemplare. A preluat moștenirea filozofică greco-romană (de la apologeți și cappadocieni pînă la Ioan Damaschinul și scolasticii apuseni) așa cum a închis, sub Justinian, Școala din Atena, a dărîmat templele (cînd nu le-a transformat în biserici), a cenzurat partea licențioasă și teologică a literaturii antice, încreștinînd – uneori artificial – dimensiunea ei spirituală. Dacă l-ar fi întîlnit, Socrate l-ar fi înțeles pe Iisus Hristos, dar nu i-ar fi devenit adept.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
