Dreptul Iov

Am găzduit trei prieteni într-o seară dedicată Cărții lui Iov. Un text de acum 25 de veacuri, redactat în spațiul siro-palestinian, sub posibile influențe dinspre Persia zoroastriană. În canonul biblic, el face parte dintre cărțile sapiențiale, deci acelea care ne fac mai înțelepți. Tema? Suferința celui drept, ca veșnic subiect de perplexitate morală și filozofică. Faptul că omul corect are adesea o soartă nedreaptă infirmă ideea de justiție distributivă („după faptă și răsplată“). Ba chiar pune sub semnul întrebării regula de aur a simetriei faptelor bune. Iov este un bogat proprietar de turme și acareturi, dăruit cu mulți urmași, respectat în comunitate, onest și pios. Tocmai acest ins fericit e sortit unei serii de tribulații nemeritate, abătute asupra lui în crescendo, pe temeiul unei ciudate înțelegeri între Dumnezeu și Satan. Ultimul – cel căruia, mai tîrziu, Iisus Hristos avea să-i strige „Vade retro Satana“ – îl ispitește pe Creator: Iov îți este credincios pentru că toate îi merg strună. Dă-mi voie să îl pun la încercare și îți voi dovedi că se leapădă de Tine. Prologul cărții descrie acest tîrg celest: Domnul acceptă să-și suspende providența. Brutal vorbind, îl dă pe Iov dracului. Omnisciența divină e chestionată implicit: deși Iov e liber, ca orice om, nu putea ști Dumnezeu, cel ce cunoaște adîncurile, și dacă Iov i-ar rămîne fidel sub o ploaie de nenorociri? De ce se lasă manipulat de Satan (o figură de altminteri puțin prezentă în Vechiul Testament)? Nu știm. Satan apare ca un vizir perfid, care-și păcălește sultanul. Se bucură să demonstreze că legătura dintre pietate și dreptate – adică raportul dintre credință și îndreptățire – e valabil numai la bine, conform principiului do ut des. Teza lui este că omul nu e capabil de acte gratuite, ci numai de schimburi profitabile. Nu e o făptură nobilă, ci una pragmatică. Dacă e mulțumit, e foc de credincios. La necaz, e dispus să‑și renege ziua de naștere și Creatorul. Satan e realist. Așa procedează majoritatea oamenilor, moștenitori ai păcatului originar. Istoria lor a început cu o crimă fratricidă. Sînt ipocriți, interesați și măcinați de invidie. Vor să pară, nu să fie. Mint și fac paradă cu pietatea lor fariseică.

Iov decade: își pierde averile, copiii, sănătatea. Pînă și soția sa îl îndeamnă să crape și îl invită să-l blesteme pe Dumnezeu (Georges de la Tour a pictat un teribil clarobscur cu acest subiect). Din depărtări, căci prietenul la nevoie se cunoaște, apar trei moraliști (supraeul social) care-l afundă mai tare pe nefericit în depresie: ai făcut tu ceva, nu se putea să ajungi în halul ăsta dacă erai complet inocent! Iov își reafirmă nevinovăția, nu pentru că e vanitos (cîtă vanitate mai are loc pe vîrful unei grămezi de bălegar?), ci pentru că e rațional, făcînd eroarea de a crede că Rațiunea divină corespunde unei figuri matematice. Or, ea nu e așa: e de fapt totală, paradoxală, supralogică. Iov nu e teolog, nici dialectician și nici măcar sofist. Blocajul său e autentic. O ține langa cu faptul că nu merită ce i se întîmplă. Dar găsește energia de a nu-L repudia pe Dumnezeu. Vrea doar o explicație. Spre capătul textului, autorul biblic a inserat un monolog divin și mai ciudat: Domnul îi arată lui Iov măreția copleșitoare a creației. O face pentru a-i dovedi că omul e doar o secvență dintr-o compoziție cosmică uriașă. Ba chiar e atît de neînsemnat încît nu e cazul să priceapă de ce suferă fără vreo pricină. Iov se obstinează virtuos în propria ignoranță. Final fericit! Inocentul pedepsit & răbdător se bucură de restabilirea condiției prime: i se nasc alți fii, redevine bogat, scapă de bube. Concluzia textului e că omul credincios pînă la capăt pierde totul și cîștigă pe deplin. Nu are cum să descifreze cauzele acestei dinamici a decăderii și restaurării. E peste fire să gîndească în termenii proiectului divin. Aici, parabola vechi-testamentară se apropie de stoicismul greco-roman: tu rămîi la toate rece! Ataraxia păgînă anticipează apatheia creștină, tot așa cum Iov îl amintește pe Avraam (gata să-l sacrifice pe Isaac) și îl prefigurează pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Cartea lui Iov demonstrează că teodiceea (justificarea divină a existenței răului) e indisociabilă de apokatastasis ton panton (teoria origeniană a restaurării finale a tuturor ființelor, inclusiv a diavolului). Poate că tocmai acest caracter enigmatic, la frontiera bunului-simț cu necunoscutul, explică de ce textul a fost relativ puțin comentat în exegeza biblică din perioada patristică. Referirile la Iov s‑au înmulțit după secolul IV, atunci cînd Biserica a fost consacrată ca instituție a imperiului, fără să fie vreodată preferată de Sfinții Părinți. Pentru că e o carte „insolubilă“, care ne sugerează că Dumnezeu nu e doar Binele absolut, ci și Cel care stăpînește răul, iar cine domină cu adevărat, integrează.