Scripturile puterii

Le Figaro a publicat un interviu cu Patrice Gueniffey, care prefațează recenta apariție a Scrisorilor lui Napoleon, în colecția „Bouquins“/Robert Laffont. El comentează nu doar calitățile literare ale împăratului, ci și toposul francez al relației dintre putere și scriitură: de la Ludovic al XIV-lea pînă la Macron (trecînd prin Richelieu, generalul De Gaulle sau François Mitterrand), conducătorii Franței au cochetat cu scrisul, ca și cum acesta ar fi „sufletul“ suveranității. Puterea per se li s-a părut insuficientă, efemeră, lipsită de garanția unei posterități. Pentru ca ea să capete un veritabil drept de cetate în inima francezilor (și a lumii) era nevoie și de un complement transfigurator, adică de ocuparea unui loc în sempiterna Republică a Literelor. Unii dintre eminenții lideri francezi au fost și mari mecena, sensibili la – sau chiar geloși pe – gloria marilor scriitori. E suficient să ne amintim puțina simpatie a lui Napoleon (care a învățat franceză abia la zece ani, în Autun, și era un autodidact riguros) pentru succesul de public repurtat de Germaine de Staël.

Modelul autocratului literat fusese odinioară ilustrat de Iulius Caesar și avea să capete diverse întruchipări și în afara Franței, de pildă în persoana regelui Frederic al II-lea al Prusiei. Winston Churchill și-a construit întreaga carieră pe talentul jurnalistic & literar, exersat deopotrivă în vremea juvenilă a primelor sale funcții publice, cît și la apusul memorialistic al îndelungatei sale activități, cînd a dorit  să consemneze manu propria istoria pe care o făcuse. John Major sau Bill Clinton aveau să-i calce pe urme, cu sau fără „ajutorul“ discret al unor scriitori profesioniști. Într-adevăr, a face și a scrie istoria sînt adesea vase comunicante, tot așa cum „istoria“ la care avem acces nu e niciodată cea imediată, evenimențială, ci mai curînd aceea reelaborată prin acte istoriografice, deci selective, subiective sau partizane.

Spre deosebire de pomeniții exponenți ai istoriei profane, Iisus Hristos nu a scris (decît o dată, cînd a marcat un enigmatic semn în țărînă). A doua persoană a Sfintei Treimi, întrupată ca om deplin, spre salvarea unei specii desfigurate ontologic de păcatul adamic, s-a lipsit de înfloriturile retoricii sau de conceptele pretențioase ale filozofiei. Puterea mesajului cristic s-a manifestat prin învățătura orală, încredințată cercului apostolic și, uneori, declamată coram populo. Vestea cea Bună a mîntuirii umanității prin jerfta Fiului lui Dumnezeu –răstignit, mort, înviat și suit la ceruri – ne-a parvenit însă printr-o transcriere. „Credința este din auzire, iar auzirea prin cuvîntul lui Hristos“, dar știm asta pentru că citim Epistola către Romani (10, 17). Noua creație a pretins redactarea Noului Testament între Dumnezeu și făptura lui alienată cîndva prin neascultare și restaurată prin Cruce. În lupta cu uitarea (prin trecerea generațiilor), dar și cu mistificarea (după proliferarea scrierilor apocrife, de sorginte gnostică), a fost nevoie de fixarea unui canon al celor 27 de cărți neo-testamentare validate de către întreaga Biserică, din Ierusalim pînă la Roma și de la Alexandria pînă la Antiohia, Tesalonic sau Efes. Acest canon – și nu scrierile lui Caesar despre cucerirea Galiei – a fondat conexiunea vitală dintre puterea lumească (gîndită tradițional ca reflex al ordinii celeste) și puterea slovelor mărturisitoare. Biblia a inaugurat adevărata civilizație iudeo-creștină a Cărții, chiar dacă noua religie a asimilat, după o inițială coliziune, partea cea mai înaltă a moștenirii culturale acumulate în bazinul politeismului mediteranean. Marele Cod, sub autoritatea căruia „scriu“ și feluriții noștri lideri (uneori remarcabili, adeseori roși doar de vanitate), consemnează mai mult decît „ce s-a întîmplat“ odinioară. El ne dezvăluie rațiunea însăși a faptului că un prunc anonim, născut la periferia Imperiului Roman, avea să preschimbe deopotrivă istoria universală și condiția umană.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.