Vrem, nu vrem, reducem religia noastră la celălalt și la binele comun, uitînd latura paradoxal „egoistă” a propriei mîntuiri. Nu doar că ne substituim lui Dumnezeu prin mania etichetărilor și a judecăților sumare la adresa celorlalți, dar neglijăm adevărul central al revelației: dacă îl urmez pe Hristos, o
Trăim deocamdată în labirintul vulgarității plebiscitate, al violenței simbolice și al unor bătălii de culise, transpuse în minciună mediatică. Știu că e trist și deprimant.
Secta are numeroase variante internaționale: fervenți ai eclectismului New Age reînvie la Stonehenge megalitice ritualuri celtice. Mizînd pe o autoironie deșteaptă, francezii se delectează, de multe decenii, cu aventurile contrafactuale dedicate lui Asterix și Obelix.
Moartea oferă însă cel mai frumos cadou al creatorului față de comunitate. Dincolo de acest prag, el devine inofensiv, nu mai poate brusca starea fixă a lucrurilor și se pretează docil omagiului hagiografic.
Ni se pare tot mai firesc și mai distractiv să încurajăm pe toate căile (inclusiv electorale) idiocrația cea mai robustă. Roadele acestei mentalități nu s-au lăsat așteptate: sînt deja pe piață, într-o abundență înfricoșătoare…
O natură virgină, atemporală, din care omul lipsește (sau a dispărut, lăsînd numai vestigiile Histriei), e în final deschisă pedagogic spre omul-responsabil, invitat să priceapă că nu are nici un merit pentru că locuiește un teritoriu supradotat prin biodiversitate
Mitul scriitorului trăiește. Cînd te cufunzi într-un roman de Ian McEwan, simți că tipul ăsta, dat naibii, e într-adevăr peste condiția umană obișnuită. Înțelegi că, dincolo de maniera care l-a consacrat și independent de tehnicile narative menite să curbeze timpul
Trăiesc tot mai des cu impresia absurdă că, atunci cînd admir isprăvile intelectuale ale altora, comit un delict inavuabil. Voi continua să-i prețuiesc, din motive de igienă sufletească, dar și pentru că – fără ei – nu pot împlini mai nimic din ceea ce aș putea să concep.
Ești matur la 12 ani și suferi de obsolescența obiectivă a fiecărei vîrste, sub paradoxul decalajului anticipat. Însuși faptul că te consideri „la zi“ e amenințat de reconfigurarea fluidă a gusturilor și de transformarea convulsivă a simbolurilor aferente.
A fi moderat, pe baza convingerii că extremismul compromite orice „cauză“, nu mai este izvorul bunului-simț, ci „dovada“ că nu ai opinii ferme, că o „scalzi“ lamentabil și te pretezi la dubioase ambiguități.
Noile tehnologii ne permit (și deci ne invită) să reinventăm trecutul, prin reconstituiri tridimensionale. Puteți găsi pe Internet filme cu asemenea exerciții oarecum abstracte, ca niște planșe de arhitectură, și totuși extrem de sugestive: savanții au început să refacă pînă și sonorul vieții cotidiene din Parisul medieval sau de la Pompei
Ne furăm singuri căciula (specialitate proverbial românească). Pentru că impostura, tot mai extinsă în viața socio-profesională din țara noastră, nu e o sursă de echitate și nici de diversitate, cît una de monotonie a dezastrului.
Cred că putem găsi arhetipul sihăstriei spirituale sau filozofice în pericopa evanghelică despre schimbarea la față a lui Iisus Hristos (lat. transfiguratio Christi) pe Tabor: „Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Stăm, fragili și grandioși, neînsemnați și pătrunzători, în fața unui altar nenumit la care, din frică și cutremur, nu ne gîndim decît sporadic. Dincolo de zgura anecdotică a evenimentelor, de morfologia culturilor și de semnificația simbolurilor cu care lucrăm, necunoscutul pîndește indiferent și iubitor, dinlăuntrul propriei sale cunoașteri.
O mare parte din umanitate nu e încă beneficiara revoluției informatice, numai că devine ipso facto irelevantă, printr-un soi de cezură economică, intelectuală, politică. Mai grav decît atît mi se pare faptul că religiile organizate (începînd cu creștinismul, căruia îi aparținem spiritual și cultural) continuă să ignore teologic – sau să rămînă în ariergarda – noului decor istoric global.
Am convingerea că, după 30 de ani de occidentalizare galopantă, am atins plafonul de sticlă. Am obosit, ca societate (cu toate generațiile ei contemporane), și ne tragem sufletul, într-o stagnare trăită ca recul. Conflictul dintre anticomuniști și nostalgicii vechiului regim s-a consumat în termenii nevoii de memorie, dreptate și adevăr.
Am citit Sapiens, de Yuval Noah Harari (tradusă la Polirom) și, pentru că mi-a plăcut, am parcurs cu egal interes Homo deus (aflată probabil în curs de traducere).
De cînd au devenit inteligente, telefoanele noastre nu ne mai servesc pentru convorbirea clasică: un sondaj recent arăta că un american mediu vorbește cam 12 minute pe lună.
Pînă la trei sferturi din job-urile actuale se vor evapora în următorii douăzeci de ani și nu știm dacă ele vor fi înlocuite prin altele, într-un interval atît de scurt.
Am fost martorul a trei pontificate: Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și Francisc. Trei personalități cum nu se poate mai diferite, care au păstorit Biserica catolică în vremuri dominate de schimbări cruciale. Lumea noastră s-a oglindit în ei (și în votul cardinalilor electori), așa cum învățătura lor s-a răsfrînt asupra vieților noastre, producînd efecte nu mereu conștientizate, dar greu de negat.
Nici semnatarii Coaliţiei pentru Familie nu sînt „pupători de moaște din Evul Mediu“, nici oponenții lor nu sînt demoni dizolvanți, agenți ai unei apocalipse globaliste.
După cum bine știm, creștinismul s-a născut în Orientul Mijlociu, unde a înflorit aproape două milenii, coabitînd pașnic (sau nu) cu alte religii și civilizații.
E instructiv să treci printr-un filtru evanghelic textele autorilor „necreștini“, de la Seneca la Nietzsche sau Cioran. Nu atît pentru a-i încreștina forțat, ci pentru a măsura influența logosului creștin asupra autonomiei intelectuale manifestate împotriva sa.
Patriarhia Română a dedicat anul curent evocării Patriarhului Justinian Marina și a martirilor creștini din închisorile comuniste. Tocmai se împlinesc patru decenii de la moartea fostului patriarh „roșu“, așa încît asocierea lui cu martirii creștini din gulagul românesc poate părea nepotrivită, dacă nu chiar paradoxală.
Terorismul ne schimbă, insidios, decorul, alterînd coeziunea axiologică a democrațiilor de care încă ne bucurăm. La Stockholm, Berlin, Londra, Nisa sau Bruxelles, atacurile teroriste paralizează (uneori zile în șir) activitatea economică normală.
Mulți tineri trăiesc într-o cultură a indignării: ca să te afirmi și să-ți aperi demnitatea e nevoie să fii mereu vigilent, dar mai ales mereu revoltat de ceva. Ba chiar de tot ce te înconjoară! Cum altfel să participi la progresul societății? Trebuie să vezi pretutindeni, cu un ochi suspicios, răul social.
În fond, a scrie ceva profund pare cu neputință dacă ești fericit, sănătos, bogat și împlinit erotic sau profesional. Nu se poate stabili, desigur, o legitate care să asocieze creația și pătimirea, însă statistica joacă de partea unei asemenea reguli. Viciul, slăbiciunea, angoasa morții, solitudinea radicală, eșecul social, repudierea, exilul, pușcăria și declasarea par să constituie pînza de fond ideală a oricărei capodopere.
Occidentul însuși a devenit scena unui război cultural intern. Dreapta conservatoare și stînga progresistă s-au înstrăinat reciproc, dizolvînd stabilitatea centrului.
Like-minded people participă la o „bisericuță“ care capătă aspecte de intransigență sectară. Cel de cu totul altă opinie față de gîndirea dominantă a grupului e imediat exclus ca „troll“.
Sînt întristat să constat că modernizatorii contemporani (de la hipsteri pînă la corporatiști, și de la neopozitiviști la adepții radicali ai secularizării) se luptă cu presupusul potențial retrograd al tradiției creștine (pe care, vai, o cam ignoră), în loc să combată, alături de elita feluritelor confesiuni, lucrarea subminatoare a contraselecției.
Parcă pentru a confirma banalizarea terorismului pe sol european, finalul lui 2016 ne a adus noi „trăiri“ stilizate pe Facebook, machiate de media corecte politic și bagatelizate de liderii a căror slăbiciune nu merita, firește, stricarea „sărbătorilor de iarnă“.
Va izbuti BOR să evite confiscarea sa într-un discurs prost-naționalist, retrograd și defensiv? Va avea ea resursele intelectuale pentru a construi o platformă moderată, care să metabolizeze înțelept provocările secularizării, oferind echilibru, moderație și suplețe spiritual-pastorală într-o lume tot mai polarizată?
Ideea că adevărata religie (să zicem creștinismul, pentru că în aria lui trăim) are și obligația de a include totul – Stat, Biserică, Adevăr, Bine, Frumos, Om și Societate – reprezintă o derivație profană a revelației nemijlocit aduse prin faptele, duhul și spusele Învățătorului.
Dacă ne referim la civilizația noastră, relația om – Dumnezeu a fost mereu „anacronică“: creștinismul e un realism supranatural. Ce sens are însăși căutarea mîntuirii într-o lume declarat perfectă?
De circa 3500 de ani trăim sub autoritatea Decalogului mozaic. El a fost completat prin „Fericirile“ rostite de Iisus Hristos, ca parte centrală a Predicii de pe Munte.
Adevărul e că smerenia s-a rărit dramatic. Sîntem mereu mai individualiști, narcisici și egocentrici, iar prețul plătit nu e numai alienarea printre numeroasele noastre iluzii, ci și singurătatea în mulțime, care ne apasă tot mai dureros
Sînt un spirit urban. Nu doar pentru că m-am născut în oraș și moștenesc o cultură cosmopolită, ci și pentru că sînt convins că numai în cetate se naște civilizația. A vorbi despre o „civilizație rurală“ înseamnă a denatura semantica ambilor termeni.
E greu să te consideri judicios educat fără să admiți – sau chiar să cunoști în detaliu – rostul Bisericii (cu toate ramificațiile ei) în cultura europeană. Evanghelia s-a însoțit cu Logosul grec și Dreptul roman pentru a fertiliza o civilizație din care (în pofida eforturilor!) nu am ieșit.
