Evanghelistul Ioan i-a asigurat pe creștini că „adevărul îi va face liberi“. E una dintre cele mai puternice făgăduințe mesianice ale Noului Testament.
Religiile nu dispar. Riscă doar să capete trăsături și porniri integriste, tocmai pentru că nu-și găsesc locul firesc în mainstream-ul social: a le exila înseamnă a le împinge, împreună cu noi, spre un dezastru colectiv.
Azi, cînd atacurile terorismului de matrice ISIS însîngerează atîtea țări, se aduce iarăși vorba despre „Europa creștină“. După asasinarea preotului francez, președintele Hollande a văzut în asta tot un atentat la integritatea… Republicii!
Există două mari reprezentări colective despre relația dintre creștinism și democrație. Cea care le pune într-o relație antagonică și cea care le derivă istoricește. Prima viziune, de stînga, citește creștinismul ca pe o teocrație clericală obscurantistă, paseistă, retrogradă, ostilă demos-ului subjugat și îndobitocit cu „basme“.
A murit, chiar de Rusaliile ortodoxe, Mihnea Berindei. Viața lui a avut sens nu doar pe plan umanist și academic – unde a strălucit ca istoric al Imperiului Otoman –, ci și la nivelul implicării civice anticomuniste. Savantul turcolog a fost mereu însoțit și omenește amplificat de veghetorul democratic.
În generația mea, modelul electiv a fost acela al Școlii de la Păltiniș: era cenaclul alpin deschis „celor puțini“ de către filozoful Constantin Noica. Nu contează, azi, cînd privesc retrospectiv, cîte parale metafizice măsoară ontologia noiciană, cît era de „originală“, sau în ce măsură a influențat istoria ideilor la nivel european.
Dependența de Internet seamănă cu devoțiunea religioasă. Dacă rămînem „fără Internet“, ne panicăm. Ne simțim brusc aruncați pe un țărm barbar, unde orice catastrofă ne-ar găsi dezarmați și neputincioși. Avem dintr-odată impresia că nimeni nu ne mai poate „auzi“, că rămînem sclavii memoriei noastre precare.
După Susan Sontag, „cel mai durabil triumf al fotografiei constă în aptitudinea sa de a descoperi frumusețea în umilitate, în cele neînsemnate și decrepite“.
După atentatele de Paștele catolic, petrecute în Lahore, Pakistan, Mircea Cărtărescu exclama pe Facebook: „Mi-e rușine că sînt om!“ Peste 70 de noi victime (mai ales femei și copii) ale talibanismului islamist! Și asta la numai cîteva zile după atentatele comise la Bruxelles.
Nu fac nici un proces de intenție (de pildă refuz să cred că aceste postări sunt doar semnate Justin Bieber, fiind în realitate concepute de PR-iști abili, care știu că eroul nu trebuie să apară fără credință, dar nici încadrat într-o confesiune cu reputație sectară). Mă interesează fenomenul.
Revin cu o față de „veteran“ în paginile Dilemei vechi, unde am susținut în trecut alte două rubrici. Și mă bucur să o fac, întrucît nu mi-am schimbat convingerea că adevărata inteligență evită pe cît posibil extremismele.
Cum mă bucur de o fire mai curînd serenă, îl tolerez fără probleme pe compatriotul meu, Becali, ca pe o pată de culoare violentă în tabloul pestriţ al societăţii româneşti.
Benedict al XVI-lea, german meridional (din Bavaria), teolog reputat, a celebrat mesa în faţa celor 200.000 de catolici francezi veniţi, din toate diocezele, pe esplanada Invalizilor.
Dacă aveţi îndoieli cu privire la matricea creştină a Europei, vi le puteţi risipi ducîndu-vă la capătul ei meridional, în insula Malta. Geologic insignifiantă, ornată cu o vegetaţie specific africană, insula aparţine continentului tocmai prin patetica ei vocaţie rînd pe rînd misionară şi defensivă. Centru al Mediteranei, Malta ne povesteşte istoria unor victorii aparent zadarnice şi oarecum uitate.
Mă întreb de ce aşteptăm mereu salvarea adusă de un singur om: liderul providenţial. Probabil pentru că mulţi dintre noi s-au obişnuit cu avantajele psihologice ale dictaturii....
