Arta pierdută a dialogului
Nu exagerăm dacă punem Dialogurile platoniciene la temelia civilizației europene. Ele au fost atît de influente încît a existat și o modă patristică a „simpozionului“. De fapt, nu era la mijloc un manierism academic. Părinții Bisericii primare îl prețuiau pe Platon, dar trăiau mai cu seamă în intimitatea textelor evanghelice și „asistau“, imaginar, la multitudinea dialogurilor susținute de însuși fondatorul noii religii: Iisus Hristos intră în conversație cu ucenicii și urmașii Săi, dar și cu adversarii Săi redutabili (prin prostie, fanatism și rea-voință). Genul dialogic a fost pe larg ilustrat în vremea Renașterii și a umanismului erasmian. Și romanul clasic alternează descrierile cu dialogul direct dintre personaje. În fond, arta dialogului menține societățile noastre în priza comportamentului uman, definit prin dominarea instinctelor agresive și părtășia cunoașterii. Firește, nu orice tacla implică disciplina antisofistică a maieuticii socratice. Viața curentă ne oferă cu precădere conversații anodine, lipsite de miză filozofică. Oriunde s-ar situa interlocutorii – și tema lor –, ei profită însă de igiena convorbirii, testîndu-și astfel inteligența, simțul critic, aptitudinea de a progresa prin dezbatere argumentată sau măcar simpla bucurie de a sta laolaltă.
Generația mea, formată intelectual în anii ’80, are de ce să fie obsedată de toxicitatea comunismului terminal și de prelungirile sale insidioase în deceniile „tranziției“. Cred că fostul regim a început, cu un succes durabil (și complicat, azi, prin vacarmul cacofonic din social media), să otrăvească nu doar arta dialogului (la care participă vorbitorii educați), ci simplul fapt de a vorbi liber cu altcineva. Acel regim după care tot mai mulți români „plîng“ (mai ales pentru că nu l-au putut cu adevărat disloca) a transformat alteritatea într-o sursă de dușmănie și conversația într-o capcană. Ne-a făcut să ne vedem aproapele nu ca pe un aliat posibil – sau ca pe un semen inofensiv –, ci ca pe un inamic perfid, gata să ne toarne la Securitate și să ne strice rostul. Moștenim această societate a suspiciunii generalizate. Cînd deschizi ușa unei săli publice, sau pe cea a unui compartiment de tren, percepi figurile necunoscute cu care urmează să dai ochii ca pe tot atîtea surse de anxietate și de amenințare potențială. Colocvialitatea balcanică a regățenilor sau politețea crispată a ardelenilor din România precomunistă (atît de amuzant surprise în schițele lui Caragiale) au fost, practic, înlocuite prin mitocănia preventiv-ostilă și mutismul unor solilocvii paranoice. Firește că există excepții insulare, firește că refuzăm această disoluție a schimbului ideatic, pentru că îi resimțim carnal negativitatea! La fel de naturală e și epidemia depresiei, căci pricepem tot atît de clar imposibilitatea de a repara, într-o singură generație, mutațiile introduse prin ingineria socială a terorismului comunist. Ce e încă și mai trist ține de sentimentul multora (printre care mă număr) că, departe de a se „drege“, metehnele mutantului generic numit „omul nou“ nu fac decît să se amplifice, tot mai obscen.
Unde mai are loc un adevărat dialog în România „Centenarului“? Cei chemați de Constituție să îl organizeze dorm sau contribuie cu toate puterile la adîncirea faliilor colective tot mai vertiginoase. Orice tabără ai izola din acest ansamblu eteroclit, nu vei găsi în agenda ei decît radicalism surd și orb. Etichetări sumare, la grămadă. Stigmatizări în grup. Respingerea oricărui „compromis“ (de parcă democrația ar putea funcționa, chiar și o lună, fără negocieri continue). Înstrăinat în propria țară, însingurat într-un cerc restrîns de prieteni, observ tristul spectacol al acestor inflamări exclusive ca și cum aș privi, de pe mal, incendiul de la bordul unei navis stultifera. Fiecare are dreptate împotriva tuturor. Admirația e răstălmăcită ca pupincurism. Nu apucăm să recunoaștem vreun model, pentru că-i cerem perfecțiunea clar interzisă muritorilor. Înțelepciunea poporană susține că, dacă vrea să „piardă“ pe cineva, Dumnezeu îi ia aceluia „mințile“. S-ar spune că ne-am instalat, durabil, într-o asemenea situație. Un ospiciu labirintic.
