Cu mare dor

Alexandru Paleologu reprezintă un caz excepțional: nu a fost „descoperit“ și nici apreciat doar cu titlu postum! La această ciudată situație a contribuit dialectica unor elemente specifice, pe care le-aș menționa în grabă, fără intenția de a le ierarhiza. Mai întîi, el acoperea – alături de cîțiva congeneri educați interbelic – nevoia de minimă noblețe, într-o societate dogmatic forțată să exalte plebeianismul. Tot în gestica sa publică – înainte și după – se salva cultura înaltă, firav opusă deceniilor de autocenzură, izolare intelectuală și provincialism lozincard. Contribuia la paradoxala lui popularitate și personalitatea mondenă a unui gentleman care acceptă, la modul junimist, condiția de unchiaș („Conu Alecu“): era modul său convivial de a le spune și celor din afara propriei lumi că, prin oneste străduințe, ar putea dobîndi un bilet la marele spectacol al spiritului european. Nu distribuia asemene probe de amenitate din corsetul „eugenic“ al amicului său, Constantin Noica, de care a ținut, de altfel, să se despartă, cu eleganța unui egal. Deschiderea lui – horribile dictu! – „empatică“ rezona mai curînd cu hristologia seniorială a unui alt mare contemporan: Nicolae Steinhardt. Alexandru Paleologu era convins că un boier de neam – și cu atît mai mult un om inteligent – trebuie să asume chestiunile metafizice sub o formă dezinvolt-smerită, autoironică, adică fără snobismul narcisic al unui „elitism“ demonstrativ: talentul său misionar, uneori apostolic, la modul subtil-conservator, ilustra, prin firescul propriei conduite, cel mai viu argument al aristocrației ca igienă duhovnicească (și nu ca privilegiu ereditar). În loc să paraziteze ostentativ meritele strămoșilor săi, Alexandru Paleologu ne amintea că Dumnezeu este Domnul absolut, care ne invită să-i fim comeseni și prieteni.

Nu încape dubiu: moștenirea sa eseistico-filozofică, redactată la maturitate, trece proba timpului și merită soarta hermeneutică a clasicilor, tot așa cum modelul său paideic, inspirat de buna intimitate cu marile texte (de la Platon și Augustin pînă la Montaigne, Pascal și moraliștii Marelui Secol francez), își menține inspiratoarea prospețime. Cred însă că, dincoace de operă (și fără să-i răpim vreun dram de atenție admirativă) viața „Conului Alecu“ rămîne nu mai puțin exemplară. Nu doar pentru că și-a recunoscut slăbiciunea (benignă) în fața terorismului securistic, ci și pentru că a renunțat la poziția de ambasador la Paris (unde era ca peștele în apă), preferînd să se declare, după o temerară demisie, „ambasador al golanilor“ (din Piața Universității). Spre deosebire de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, rămasă pînă în ’97 pe fotoliul directorial de la Accademia di Romania, Alexandru Paleologu a refuzat să se compromită sub acoperirea propriilor calități (și a „dreptului“ subiacent la o viață confortabilă). Cînd i-am urmat în acea misiune diplomatică, l-am simțit mereu prezent, deși nu se mai afla pe pămînt. De cîte ori îmi introduceam oaspeții francezi în biblioteca ovală a palatului de Béhague (acolo unde zăbovise cîndva și Paul Valéry) dialogam hamletian cu duhul predecesorului meu și-mi doream să detectez, din etericele sale mișcări, unda unui consimțămînt.

Involuția societății românești – între triumful imposturii clientelare și rușinoasa industrie a plagiatului academic – face din „centenarul Paleologu“ un alt moment de tristețe, dublat, poate, de speranța că felul său de a fi (om, creștin, european și român) nu a dispărut ireversibil. Și sigur nu a dispărut, numai că a ieșit din orice canon „oficial“. Așa cum se vede și din școala pe care înzestratul său fiu a deschis-o în Casa Paleologu, figura Conului Alecu ne rămîne accesibilă numai în formule private, de exil intern și conclav socratic aproape clandestin. Dacă ar mai fi rămas printre noi, Alexandru Paleologu ar fi fost de mult demonizat, linșat mediatic, indicat – din nou – ca „dușman al poporului“ și marginalizat. Intuiesc că, din parcela de rai pe care sufletul său generos a dobîndit-o, el ne privește deriva cu încrederea că ne-am mai putea veni în fire, dacă am scăpa, cine știe cum, de noi înșine… 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.