Tur de orizont
În trei decenii de libertate, fostul bloc comunist a înlocuit sfera de influență sovietică prin bascularea în UE și Pactul de la Varșovia prin aderarea la NATO. Și influențele culturale majore (cele care au remodelat științele și artele, moravurile și aspirațiile, canoanele estetice și sensibilitățile colective) au provenit dinspre Paris, Berlin, Londra și New York. Est-europenii au redescoperit faptul religios și democrația, așa cum au intrat în societatea-spectacol (inițial dominată de media, apoi de mediul virtual) sau au devenit dependenți de consum (cu accentul tipic burghez pe bunuri electronice și automobile). Toate aceste evoluții pot fi numite ca atare pentru că s-au produs din voința majoritară a cetățenilor, pe fondul superiorității tehnologice și economice a Occidentului, care oferea guvernelor și comunităților naționale scăpate de comunism cea mai atractivă soluție de prosperitate. Adevărul e că URSS nu a cucerit estul Europei prin farmecul stilului de viață propus de marxism-leninism, cît pe șenilele tancurilor invadatoare și ale terorii ideologice. Traversînd deșertul roșu, popoarele captive în totalitarismul roșu au visat neîncetat Occidentul, idealizîndu-l facil și constant. Pînă și delirul autarhic al regimului ceaușist se baza pe spionaj industrial și rețete preluate din Vest, ca premiu pentru abil simulata lui „independență“ față de Moscova.
Abia de un deceniu au apărut în estul continentului temerile față de uniformizarea americană a globalizării, nativismul catolic sau ortodox, conservatorismul moral cu tentă antioccidentală și euroscepticismul față de birocrația nivelatoare a instituțiilor comunitare. Brexit-ul dovedește că, de fapt, asemenea replieri identitare și suveraniste nu sînt specifice noilor veniți (deși UK a intrat în fosta Comunitate Europeană tîrziu, nefiind stat-fondator). Pentru moment, spaima față de revizionismul rusesc și memoria traumei sovietizării forțate țin balanța înclinată către Occident. Nu putem spune că, prin acuzata lor „derivă iliberală“, statele ex-comuniste vor să iasă din UE și NATO sau că sirenele euro-asianismului dughinist seduc elitele intelectuale din București, Sofia, Varșovia, Budapesta, Bratislava sau Praga. Decalajele s-au redus, emigrația masivă a instalat în Europa apuseană enclave estice dinamice, creșterea economică n-a încetat, convergența rămîne sus pe agenda executivă. Chiar dacă UE pare lipsită de unitate politică și de viziune – sau exclusiv cantonată pe o agendă sofisticată și nerealistă (în raport cu amenințările din vecinătatea orientală și africană) –, opinia publică din Est rămîne majoritar pro-europeană și pro-americană. Cearta sau treptata înstrăinare se produce mai ales între puternicii fondatori ai UE și SUA președintelui Trump. Sînt convins totuși că ea nu va duce la un divorț strategic. Vor prevala rațiunea diplomatică și analiza intereselor comune pe termen lung, chit că, între timp, China își extinde amprenta europeană (5G Huawei/investiții de infrastructură) și cîntă ariile îndrăgite la Bruxelles (climate change etc).
În 2020 vor avea loc alegeri la Washington, iar noi ne arătăm (ca marginali solidari) destul de anxioși cu privire la dosarul iranian, inflamat de curînd și gata să deschidă spirala unui conflict mai amplu. Adevărul e că Europa stă în ochiul ciclonului. Ne simțim fragili, descentrați, expuși unor curenți globali volatili, cu potențial destabilizator. Am intrat într-un club care a fost timp de cinci secole buricul pămîntului și constatăm că sincronizarea noastră coincide cu o lejeră schimbare de statut, decisă de actori care ne depășesc radical puterea națională. E deci salutară „cumințenia“ noastră din ultimul deceniu (cînd am devenit un partener, cum se spune, predictibil) dacă ea nu se transformă în stagnare, lipsă de ambiție, inerție provincială și fatalism reactiv. Să nu facem valuri la marginea NATO, dar nici să nu alunecăm într-o complezență adormită, care ignoră obtuz transformările regionale și mondiale. Vom reuși?
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
