Degeaba?
La trei decenii după prăbușirea regimului bolșevic în România și în restul așa-numitului „lagăr socialist“, nu avem pe agenda publică trecerea la euro, Schengen, chestiunea tensiunilor transatlantice, urmările Brexit sau impactul Internet of Things, după construirea rețelelor 5G. Poate că și aceste subiecte sînt abordate în dezbaterea internă, însă numai cu titlu decorativ, marginal, alături de lipsa autostrăzilor sau de a nu știu cîta încercare de a liberaliza piața serviciilor medicale. Însă adevăratul subiect care încinge spiritele, ca un soi de hiper-temă de cancan, e persistența vizibilă, cu transmisiuni TVR de ziua lui Nicolae Ceaușescu, a ritualurilor politice național-comuniste. Faptul că, în 30 de ani de articulare a unui nou stat democratic, rămînem încleiați în asemenea polemici mocirloase dovedește că propaganda agresiv și paranoic pusă în operă de nomenclatura PCR și de Securitate reprezintă singurul lor succes durabil. Ea nu dispare din mintea celor infectați cu acest virus, oricît de spectaculos s-a schimbat, între timp, lumea în care trăim.
În 1996 a fost adoptată Legea 140, care prevede că „propaganda în vederea instaurării unui stat totalitar, săvîrșită prin orice mijloace, în public, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Propaganda constă în răspîndirea, în mod sistematic, sau în apologia unor idei, concepții sau doctrine, cu intenția de a convinge și atrage noi adepți“ (art. 166). Vorbe goale, de vreme ce atît nazismul, cît și comunismul sînt unanim văzute ca doctrine totalitare, dar propaganda nostalgic-comunistă n-a fost niciodată sancționată legal în deceniile tranziției. Ea s-a lăfăit, sub pretextul simplului „naționalism“, atît în imunda revistă fondată de Vadim Tudor, cît și pe posturile publice (și nu doar) de televiziune, unde filmografia comunistă, emisiunile de „divertisment“ și mai ales xenofobia, izolaționismul, discursul antioccidental specifice vechiului regim și-au găsit, constant, spații ample, garantate, cu efectul psihologic al unei perfecte continuități la nivel ideologic. Mai mult, prin intermediul unor medii „ortodoxe“ radicalizate, acest discurs etnocratic, folcloric, ruralist s-a amplificat și prin recuperarea (culmea, pretins anticomunistă) a unor teze legionare. Un cocteil toxic, cu asezonări „daciste“, un grotesc triumf al protocronismului anilor ’80, dichisit cu „piese“ din repertoriul Cenaclului „Flacăra“, vehemențe din fosta publicație securistă girată de Eugen Barbu și festivism butaforic, demn de carele alegorice plimbate pe stadioanele patriei la fiecare zi de 23 August, cînd masele largi populare, duse cu arcanul, celebrau „Marea insurecție națională antifascistă și antimperialistă“.
Sigur că aceste persistențe sinistre au fost banalizate sub semnul tandru al înțelegerii față de „vîrstnicii“ care, regretîndu-și tinerețea, „gustă“ asemenea oferte. Noua generație s-a format în alt referențial cultural, vîrfurile ei au emigrat, cei mai mulți trăiesc într-un decor mental pro-occidental, asumat bovaric și mimetic, dar nu mai puțin sincer, după „buget“. Și totuși, amestecul de filetism, nativism iliberal și euroscepticism la care m-am referit atîrnă mai greu decît ne place să admitem și dăunează clar democrației pe care ne chinuim să o maturizăm. Găsim în spațiul public mii de probe ale victimizării colective, inspirate de convingerea că Occidentul putred & imoral ne-a furat bogățiile, ne-a știrbit suveranitatea și ne-a distrus mîndrețe de economie națională. Nu importă că aceste stereotipuri ceaușiste sînt contrazise de realitatea empirică și de cea statistică. Ele generează resentimente pe care populiștii autohtoni le exploatează electoral. Felurite partide au încercat să actualizeze legislația antitotalitară, încercînd să trateze comunismul pe picior de egalitate cu nazismul, dar – ni se spune – s-au lovit de dificultăți tehnice și de jurisprudența CEDO. Cred că e cazul să insistăm și să fim ceva mai inventivi, dacă nu vrem să confirmăm ipoteza că ultimii 30 de ani au trecut cu adevărat degeaba.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
