Adîncirea în criză
E minunat că s-au tradus biblioteci întregi de scrieri teologice din toate timpurile și orizonturile confesionale, așa cum ne bucură instalarea academică a disciplinelor umaniste dedicate faptului religios (antropologie culturală, sociologie și istorie a religiilor, psihologie de sorginte jungiană, abordări psihanalitice ale vieții mistice etc.). Mai prost stăm cu practica, adică suma atitudinilor pastorale menite să stopeze declinul social, să critice efectul negativ al contraselecției, industria plagiatelor, lățirea imposturii cu suport de clan partinic, dezafectarea instituțiilor menite să apere viața și avutul cetățenilor. În trei decenii de libertate – subordonate obiectivului de scoatere a României din lagărul comunist și transformarea ei într-un stat UE și NATO, care funcționează după standardele acestor organizații – a fost destul timp și pentru dezvoltarea unor derive instituționale și patologii sociale pe care le-am fi putut preveni și pe care avem datoria de a le corecta cît mai rapid, în ipoteza (larg clamată pe toate drumurile) că ne pasă de țara aceasta, o iubim și am dori să o prezervăm, pentru a transmite ceva solid și valoros urmașilor noștri biologici.
De la altare, comunitățile religioase aud adesea critici la adresa Occidentului și a globalizării, reacții urzicate față de consumism și capitalism, diatribe conspiraționiste și mantre ale naționalismului religios (adică a ereziei condamnate sub numele de filetism), însă nu prea aud explicații ale faptului că instituțiile precum poliția și-au abandonat misiunea, că politicul e corupt sau că demnitatea persoanei e strivită dacă adolescentele sînt răpite și obligate să se prostitueze în alte țări (cînd nu sînt de a dreptul ucise). Toată teologia de cabinet își pierde farmecul intelectual și puterea de convingere dacă libertatea profetică a Bisericii (adică dreptul și datoria slujitorilor săi de a spune pe șleau ce nu funcționează și de ce, propunînd mereu soluții creștine la probleme de societate apărute și prin năvala nestingherită a unor vicii general umane) nu e decît un deziderat vag, niciodată ilustrat la modul cotidian. O asemenea pudoare oportunistă sau – cu un eufemism – o asemenea prudență omiletică se puteau justifica în regimul comunist, dar nu și azi, în era digitală, dominată de social media și dezbateri deschise, imposibil de cenzurat.
Anticlericalismul tot mai vizibil din societatea românească, mai ales (vai!) printre tineri – adică în rîndul celor care au chemarea de a duce mai departe tradiția creștinismului viu –, e influențat de filozofii liberale, libertariene sau radical-stîngiste, dar și de evidența unei clericalizări care a rănit așteptările laicilor (numiți „simpli credincioși“). Ea denotă o reacție colectivă și individuală, culturală și ideologică (sau poate, curînd, chiar organizată ca partid politic) la identificarea fără rest a Bisericii cu slujitorii săi hirotoniți. Aș vrea ca cititorii clerici ai acestui text să vadă aici un nou semnal de alarmă, tras din solidaritate cu rostul sacramental, moral și cultural al unei Biserici capabile să-și asume misiunea evanghelizatoare în deplinătatea forțelor sale, adică prin sinergia continuă dintre cler și „popor“. Ca religie a Adevărului întrupat, creștinismul (și deci adepții săi, indiferent de rostul lor specific în economia comunităților) are chemarea paresiei, adică a vorbirii curajoase și neîngrădite, către „puternicii“ zilei: nu poți închide gura mărturisitorilor cu subvenții. E nevoie așadar de o ieșire expiatorie în largul tot mai toxic al unei societăți debusolate, în care hoțul, prostul și escrocul prosperă, în vreme ce omul onest, competent și inteligent suferă, tot mai revoltat. Asta nu presupune „exerciții de empatie“ (făcute via comunicate de presă), cît conștientizarea stării de criză în care ne aflăm: Biserica nu o poate duce bine într-o societate bolnavă de atîtea strîmbătăți. Criza e benefică și își va elibera potențialul spiritual numai dacă e privită în față, printr-o lucidă judecată de sine, care nu mai poate întîrzia.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
