Evenimentul celor trei tineri

Istoricii ideilor, teologii și filologii se bucură dintru început de titlurile pe care „Biblioteca medievală“ de la Polirom le difuzează, sub exigenta coordonare a lui Alexander Baumgarten. Cea mai recentă „intrare“ a catalogului privește însă spre un public educat mai larg, căci introduce în circuitul nostru intelectual traducerea integrală (după o tentativă parțială, din 1984) a celui mai vechi text (latinesc) produs pe teritoriul țării noastre. Avem în premieră la îndemînă exegeza unui faimos episod vechi-testamentar, compusă de sfîntul (catolic) Gerard de Cenad, în secolul XI, abate al străvechii Morisena (județul Timiș) – o mînăstire din veacul VIII, de rit bizantin, pe vremea cînd Banatul se supunea jurisdicțional bulgarilor și sîrbilor. Obștea a dorit să rămînă ortodoxă și după 1054, numai că Ștefan I-ul al Ungariei i-a mutat pe călugării „schismatici“, instalînd acolo ordinul benedictin. Dintre membrii acestuia s-a ridicat venețianul Gerard, scriitor șlefuit și prolific, cu o posteritate obnubilată de vicisitudini regionale. Putem spune că, deși năpăstuit de vremuri ostile, Gerard (canonizat ulterior și despre care știm cîte ceva din două surse hagiografice) a avut măcar norocul de a nu fi complet uitat, grație faptului că o singură copie (neautografă) a tîlcuirii sale la cartea profetului Daniel s-a păstrat în Biblioteca de stat bavareză, din München. Manuscrisul, datat în secolul XI și provenit din fondul mînăstirii de la Freising, a fost totuși ignorat peste șapte secole, neintrînd nici în Patrologia Latina a lui J.-P. Migne, ceea ce sporește suspansul erudit al recuperării sale recente. În ediția bilingvă de la Polirom, versiunea românească a zisei lucrări e datorată lui Marius Ivașcu, iar studiul introductiv – de excelentă limpezime și doctă detaliere – a fost redactat de Claudiu Mesaroș.

M-a impresionat înalta calitate intelectuală a Deliberării asupra imnului celor trei tineri, care nu e deloc accidentală, căci Bizanțul secolului XI își proiecta cultura în toată aria balcanică, în vreme ce renașterea carolingiană atinsese, pe umerii solizi ai unor Beda Venerabilul și Alcuin de York, zenitul acumulărilor sale „tehnice“. Decalajul Est-Vest, în contextul unei christianitas divizate prin Marea Schismă, avea să se adîncească abia după căderea Constantinopolului, în asprele vremuri ale turcocrației (de care n-a scăpat nici regatul ungar). Am putea spune că, în pofida rupturii dintre Roma și Noua Romă – care nu avea să fie conștientizată la nivelul maselor înainte de aventura perfidă a Cruciadei a IV-a (1204) –, Europa christiana vădea un tonus civilizațional relativ omogen. Firește, Gerard este direct și preponderent influențat de Părinții Bisericii latine, începînd cu Sfîntul Isidor de Sevilla, din ale cărui Etimologii (un adevărat Google al Evului Mediu timpuriu) preia masiv, fără a-l omite pe Boethius. Dar, așa cum ne indică dl Claudiu Mesaroș, el nu e mai puțin înrîurit de corpusul areopagitic, al cărui vocabular neoplatonic fusese transpus în Occident prin intermediul lui Scotus Eriugena. Gerard (pe care E. Gilson îl rînduiește în categoria cugetătorilor „antidialectici“) rămîne un abate învățat, care profită de tradiția patristică încă neinstrumentalizată sub presiunea polemicilor interconfesionale. El preia canonul hermeneutic „clasic“ (bazat pe cele patru sensuri ale Sfintei Scripturi) și operează conceptual în cadrul sintezei dintre Evanghelie și Logosul filozofic grec, pe care Sf. Vasile cel Mare o recomandase pedagogic încă din secolul IV. Spre deosebire de alte lecturi, parcurgerea acesteia vă va oferi, dincolo de orice aberație protocronistă, sentimentul plăcut al vecinătății, dar și satisfacția că, pe solul României contemporane, a palpitat mereu duhul creștin al Europei adevărate.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.