Îndrăzniți (mai mult)!
Ideologia succesului – cariera e totul, dacă o ambalezi eficient – are un revers nu mai puțin morbid: ideologia victimizării. Cum nu toți pot avea succesul pe care, desigur, îl merită, fiecare se poate prezenta ca victimă a unor împrejurări nefavorabile. Ne mișcăm printre contemporani plini de potențial năpăstuit. Ar fi fost mai buni, ar fi ajuns mai departe dacă societatea, cu strîmbele sale întocmiri, n-ar fi conspirat împotriva lor, umbrindu-le calitățile și blocîndu-le afirmarea plenară. Culmea e că moda asta, asumată cu precădere în mediile „progresiste“, face furori și printre creștinii conservatori. Am învățat odinioară că iubirea, credința și speranța alcătuiesc triada virtuților teologice. Au fost numite astfel pentru că practicarea lor te apropie cel mai mult de Dumnezeu și te ajută nu doar să-l cunoști, ci și să-i dedici cultul potrivit cu natura sa. Ca să trăiești cumsecade religia întemeiată de Iisus Hristos, se cuvine să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, să-l iubești pe Dumnezeu (care te iubește la rîndul său) și să crezi în puterea iubirii de a zămisli speranța: finalul va fi bun, sfîrșitul va suferi o transfigurare, dreptatea pe care o cauți va fi restaurată și-ți va aparține pe deplin.
Mai nou, în democrația pe care dubla apartenență la UE și NATO o garantează (în pofida schimonositelor ei accente locale) s-a instalat într-o mare parte a comunității ortodoxe – dar și în tonul public al altora – un ethos plîngăcios, care susține că Occidentul cel secularizat persecută creștinismul. Deschiderea post-’89 ne-a stricat rînduielile! Ne colonizează agresiv neo-marxismul cultural! O fi fost mai bună condiția BOR pe vremea marxism-leninismului clasic și a orelor de ateism „științific“! Vremea demolărilor de lăcașuri sfinte, a cenzurii operate la Departamentul Cultelor, cea a gulagului prin care au trecut preoți, pastori și credincioși din toate confesiunile, sau cea în care învățătoare bolșevice smulgeau de la gîtul elevilor o biată cruciuliță… Un creștin înfocat se întreba recent „Ce mai putem face noi pentru Hristos în secolul 21?“ De parcă Pantokratorul – adică Logosul atotstăpînitor – ar avea nevoie de „asistența“ noastră. E aici o formă de subevaluare comică a infinitei puteri divine, dar și una de sfidare băbească a iubirii lui Dumnezeu față de lumea pe care a creat-o. Neîncrederea în providență (cu atît mai ciudată, dacă ne amintim că Biserica a rezistat celor mai teribile încercări, precum nazismul și comunismul) e de fapt o formă soft de apostazie. Dacă e să fiu mai puțin drastic, aș depista în lamentațiile pe care le resping tocmai semnul inadecvării la transformările socio-culturale inerente democratizării: adio unanimității impuse, bun găsit vacarmului adesea cacofonic, pluralismului centrifugal, autonomiei individuale și mimetismului apusean, chemat să ardă etapele și să vindece complexele defazării istorice! Bref, cred că noi, cei care ne asumăm creștinismul, nu-l însuflețim suficient prin faptele noastre spre binele comun. Noi nu știm să fructificăm îndeajuns de inteligent darul libertății. Noi preferăm adesea replierea, dialogului critic cu excesele unei postmodernități cam năuce (și adesea năucitoare). Nu trebuie să maimuțărim spiritul vremii, în numele unei adaptări obediente la circul societății-spectacol, dar nici nu-l putem ignora, din îngrăditura unui ghetou. Măsura, studiul, umorul sănătos (adică neagresiv), încrederea în pronie – adică în logica finală a devenirii umane – rămîn aliații noștri tactici în contextul contemporan, care nu e nici pe departe atît de „malefic“ pe cît ni se pare. Nu voi obosi să insist asupra ideii că orice contaminare ideologică a faptului religios alterează adevărul credinței. A răspunde relativismului postmodern sau curentului globalist prin filetism (naționalizarea ortodoxiei) sau demonizarea „apocaliptică“ a civilizației euro-americane reprezintă cea mai proastă alegere. Și cea mai nevrednică slujire a Celui care ne-a prevenit: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea“ (Ioan, 13, 33).
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
