Nebunia întru Hristos
Indiferent de traseele misionare repartizate fiecăruia (după consumarea teodramei de la Ierusalim), apostolii lui Iisus Hristos au propovăduit noua religie în centrele orbis-ului roman – și chiar în cetăți aflate dincolo de fruntariile sale, pe drumul asiatic al mătăsii. Caracterul urban al creștinismului in statu nascendi se datora atît prezenței sinagogilor din diaspora, cît și relativei clandestinități specifice primelor comunități baptismale. Aproape patru secole au fost necesare pentru ca Evanghelia Învierii să devină religie imperială, ceea ce a presupus, dincolo de sporadice persecuții și sistematice apărări ale credinței în fața autorităților, sinteza complexă dintre iudaismul elenizat al Palestinei biblice și tradiția filozofiei „păgîne”: vechiul politeism mitologic a făcut loc unui monoteism transcendent, elaborat teologic în categoriile neoplatonismului. Deciziile lui Constantin cel Mare, maturizate sub Teodosie cel Mare, au transformat creștinismul post-apostolic, marcat de fervoare eshatologică, într-un fapt politic abil negociat între împărat și ierarhia eclezială, cu toate compromisurile și ajustările seculare presupuse de o asemenea dramatică mutație. După cum au dovedit studioșii Antichității tîrzii, apariția monahismului, începînd cu veacul al IV-lea, a ilustrat reacția critică a unei părți din societatea creștină orientală, care a redescoperit, în pustietățile siro-egiptene, exercițiul spiritual pur, adică neîntinat de pompa aulică și hedonismul vieții metropolitane. Mistica și performanța ascetică din aceste comunități antimundane au regăsit noblețea originară a unui creștinism apostolic, antielitist și apocaliptic. Mai presus de suspiciunile și geloziile inițiale, episcopatul a idealizat viața anahoretică (bunăoară prin Viața sfîntului Antonie, redactată de Athanasie al Alexandriei), dar s-a produs și mișcarea inversă, atestată în literatura patericală, care lansează noțiunea „sfîntului ascuns” în pliurile tumultului citadin. Tot fugind de lauda smintitoare a oamenilor, campionii monahismului au sfîrșit prin a reveni în orașe, atît în comunități oblăduite patriarhal, cît și sub forma marginală – dar paulin certificată – a „nebunilor întru Hristos” (saloi dia Christon).
Aceștia – asceți urbani care simulează nebunia pentru a-și camufla virtutea – reprezintă cea mai stranie categorie hagiografică a Răsăritului creștin. Două Vieți – cea a lui Simeon din Emesa și a lui Andrei de Constantinopol – au fixat, în secolul VI și în secolul IX, tipologia „nebunului întru Hristos”: seminuditatea neglijentă, rezistența la violență și la intemperii, atitudinea pasiv-agresivă, „nerușinarea” paradiziacă, prezența unui confident (unicul muritor care cunoaște adevărul, spre a-l putea relata la timpul cuvenit), descoperirea postumă a stării de beatitudine, urmată de lucrarea unor miracole (în special vindecări). Veți descoperi toate detaliile în volumul lui Serghei A. Ivanov, Sfinții nebuni întru Hristos. O perspectivă istorică, (Doxologia, 2019, 409 p., trad. Dorin Garofeanu) care – excelent documentat și bine scris – ne oferă dosarul complet al fenomenului. Nebunia sacralizată prin răsturnarea cutumelor a fost practicată, cu accente specifice, în școala filozofiei cinice și a gimnosofiștilor hinduși, în ortodoxia bizantină și apoi rusească, dar poate fi regăsită în comunitățile encratite și mesaliene (heterodoxe), la dervișii dansatori ai sufismului musulman sau în anumite curente talmudice, ilustrînd lato sensu geniul religios al Orientului. Ea nu are decît vagi ecouri occidentale, în ludismul naiv al ordinului franciscan sau sub forma laicizată a bufonilor de curte și a artiștilor de circ stradal medieval. Savantul rus reconstituie genealogia „nebuniei edificatoare” cu acribia surselor primare și secundare, obiectiv, ba chiar fără simpatie pentru eroii cronicii sale cărora, în descendența lui Nietzsche, le găsește o latură „sinistră”: o formă de ascetism extrem și echivoc, înfloritoare în vremurile de conformism spiritual „burghez”, dar degenerată, mai ales în spațiul slav, unde s-a redus, treptat, la un vagabondaj reacționar, extins pînă la cazul, faimos, al lui Grigori Rasputin.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
