Competiție și concordanță
Pînă la 1800, cultura Țărilor Române a fost marcată de modele bizantino-slave (în ambianța unei renovatio philocalica), iar de atunci înainte s-a subordonat modelelor occidentale, producînd astfel bazele politice ale unității naționale și intrarea gradual-sincronică în cadrele mentale specifice modernității. Oscilația Orient-Occident continuă pînă azi, cu hașururi geopolitice și tensiuni legate de așezarea paradigmei ortodoxe într-o societate seculară. În fond, tocmai aspectul hibrid al acestor confluențe/conflicte mentalitare asigură „specificul” (și savoarea) identității românești, în contextul ei deopotrivă regional și european. Raportul dintre creația autohtonă „originală” și importul cultural din Occident e dezechilibrat, mai ales după comunism, cînd eliminarea cenzurii a provocat o disproporție tot mai dramatică: e suficient să intrăm într-o librărie, pentru a nota că 80% din titlurile oferite reprezintă traduceri. Practic, tot ce ar putea scrie/gîndi sau articula în registrul celorlalte arte un creator român a fost deja exprimat în culturile majore, sub forme complete, sistematice, organic asimilate în sfera academică și de publicul educat. Cultura națională e volens-nolens „occidentală” și cînd practică paseismul nostalgic, și cînd cochetează cu avangarda ideilor.
„Leviții” noștri sînt un trib sacerdotal de traducători, o sectă depresivă sau entuziastă de interpreți ai unor variațiuni pe teme date. De fapt, însăși ideea de „cultură națională” suferă declinul relativ al statelor-națiune, prinse în fluxul aculturației globale. Centrele ideatice ale umanității sînt azi metropole precum Londra, Berlin, Paris, New York, Los Angeles, Singapore, Seul, Tokyo, Shanghai, mari aglomerații cosmopolite, alimentate (la nivelul cercetărilor sofisticate) de către primele o sută de universități. Prin urmare, sarcina de căpătîi a elitei intelectuale românești rămîne sincronizarea cu aceste centre: performanța noastră ține, tehnic, de viteza traducerii și de amploarea dezbaterii interne cu privire la limbajele normative acreditate în amintitele Republici intelectuale (și sedii ale celor mai productive industrii culturale).
Reflecțiile anterioare mi-au fost sugerate de răsfoirea volumului Ierusalim. Biografia unui oraș, de Simon Sebag Montefiore (Editura Trei). Genul acesta de „sumă” – compusă de un bestselling author profesionist, asistat de echipe care scutură arhivele – închide subiectul pentru cel puțin două decenii... Sigur, avem dreptul de a spera că un istoric român va aborda la rîndul său nu atît istoria Ierusalimului (de la regele David pînă azi), cît pe cea a relațiilor „noastre” cu centrul monoteismelor: pelerinaje, danii, cronici de călătorie, interferențe diplomatice, reflexe literare și altele. Cam așa stau lucrurile cu orice piesă din marele puzzle al cunoașterii: piesele sînt pe tablă, tot mai bătrînește așezate, iar noi completăm desenul printr-un racord românesc. Nu prea putem veni cu capitole insolite (decît dacă autorii sînt instalați în mari centre academice apusene și profită de ansamblul oportunităților specifice), însă avem șansa/obligația de a privi aventura umană și dinspre București, demonstrîndu-ne astfel prezența istorică și concordanța civilizațională. Cu alte cuvinte, jucăm holistic, dar numai dintr-o perspectivă parohială. Și nu-i nimic rău ori anormal în obligatoria relație cu focarele amintite: mai toate popoarele mici și mijlocii practică acest sport, fără complexe de inferioritate. Abia o asemenea dinamică atestă maturitatea noastră culturală, depășirea feluritelor patologii „nombriliste” și senzația aferentă că sîntem „altfel”, căci singuri pe lume. Între unicitatea exaltată provincial și solitudinea ontologică nu există soluții de continuitate, chiar dacă ideologia naționalistă (sub feluritele sale declinări) pare să sugereze fatala lor suprapunere. La urma urmelor, parazităm pe gratis – sau asimilăm creator – travaliul cognitiv al unor mari națiuni „avansate”, care-și consolidează preeminența într-o cheie generoasă și incluzivă, din care toată lumea iese cîștigată.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
