În această „lună la Paris“, teatrul – o agreabilă surpriză – şi-a depăşit indolenţa din ultimul timp. Şi-a reînviat puterile care îi confirmă seducţia şi ne invită la „iubire“, făcîndu-ne să abandonăm atît de frecventa „neiubire“. Ivo Van Hove adaptează un r
Incendiul catedralei a reactivat puterea simbolurilor, căci nu doar creștinii radicali au oferit spontan ajutoare financiare, ci și organisme laice sau persoane răvășite de amploarea incendiului: o lume e amenințată și ea suscită un extraordinar efe
Silviu Purcărete concepe această Livadă… împreună cu echipa sa constituită în timp, Dragoş Buhagiar, Helmut Stürmer, Vasile Șirli, şi propune o Livadă… metaforică, evocînd-o subtil pe cea veche, reputată, a lui Giorgio Strehler din anii ’70. Acolo
Radu rămîne un model de verticalitate, nu religioasă, ci pămînteană, concretă şi umană. Fără a se constitui în exemplu, el ne-a servit de model şi ne va servi. Şi poate nici o frază nu-l poate defini mai bine decît o constatare proprie: „Mi-am plătit tributul, dar nu am trădat“.
În avion citesc biografia unui exilat cubanez, Eduardo Manet. El scrie: „Parisul e visul nostru, al tuturora“. E ceea ce, treizeci de ani mai tîrziu, o confirmau prietenii care priveau luna nouă. Nimic nu s-a schimbat. Parisul a rămas un vis cubanez.
Acest Picasso iniţial, energic şi uman, conjugă ca nimeni altul geniul plastic şi experienţa vieţii, amîndouă prezente, reunite în tablouri neamputate de nici una dintre dimensiuni. De aici le vine impactul extrem, din reciprocitatea permanent păstrată:
Shylock e aici un om rănit, care, conform codurilor ce domnesc în lumea afacerilor, exclude orice tranzacție care ar modifica datele contractului inițial – înlocuirea „bucății de carne“ cu o sumă de bani supraevaluată –, căci el vrea să-și răscumpere s
Nu e uşor să te dedici teatrului, mai cu seamă ca spectator, nici măcar ca actor sau ca scriitor. Eu am fost un spectator constant, dar fără încetare confruntat cu dilema insolubilă a „iubirii şi neiubirii de teatru“. Jean Vilar spunea despre Jean-Louis Barrault că eroarea lui provenea din faptul de „a fi iubit prea mult teatrul“. I-a lipsit un dram de „neiubire“. Iubirea şi neiubirea îşi sînt reciproc indispensabile, definitiv complementare. În această dificilă relaţie „dublă“ persistă ecoul în
Italia e sfișiată între vocația conservatoare a unui spirit unic și greutățile unor teribile încercări. Priveam străzile Romei maculate și îmi aminteam de splendoarea lui Olimpico sau de exuberanțele Veneției. Italia mi a apărut ca o răspîntie a Europei de care nu mă despart și îmi refuz să o acuz. Italiei trebuie să-i iubim deopotrivă și rănile, și monumentele.
Un „act“ existenţial marchează un destin, căci „sîntem ce facem“, afirma un vechi adagiu sartrian, în ultimii ani serios revizuit. Şi totuşi, la aniversarea a două decenii ai Teatrului Act trebuie să-i recunoaştem pertinenţa: Marcel Iureş e la originea acestui „act“.
Cu Eugenio vorbesc doar despre teatru. Cu Peter vorbesc doar despre viață. Grotowski a încarnat un model de viață, dar, spune Brook, „un mod de viață e un drum spre viață“. Poate că prietenia lor s-a hrănit din aceeași dorință de a fi, dincolo de teatru, maeștri ai vieții. Și unul l-a ajutat pe celălalt… să supraviețiuiască!
La Institut du Monde Arabe, expoziţia consacrată Canalului de Suez se deschide cu acordurile subtil temperate ale marşului triumfal din Aida, operă comandată lui Verdi pentru a sărbători acest eveniment fără de seamăn care a permis joncţiunea între Mediterană şi Marea Roşie… Franţa şi Ferdinand de Lesseps s-au asociat cu Egiptul condus de un vicerege, Said Paşa, dornic de modernizare şi de independenţă faţă de Imperiul Otoman, pentru a accepta pariul „canalului“.
Spectatorului nu i se mai impune imobilitatea, ci, ca în marile epoci teatrale, elisabetană sau orientală, el poate ieşi, reveni, urca pe scenă. Dar, astfel, spectacolul, prin această alternanţă între interior şi exterior al sălii, introduce o relaţie cu arta proprie tinerelor generaţii, relaţie întemeiată nu pe continuitate, ci pe discontinuitate. Timpul îşi pierde identitatea tocmai pentru că este un timp dislocat, cînd supus scenei, cînd autonom, la dispoziţia spectatorului.
De Gaulle plecase, Manea îmi murmura vestea, afară era soare… dar nici eu, nici alții nu știam că în urmă cu o jumătate de secol, pentru generația noastră, isoria își schimba cursul!
Muzeul Picasso organizează o expoziţie pasionantă consacrată capodoperei care e Guernica, acest sat bombardat de armata germană trimisă de Hitler în ajutor falangei franchiste. Urmărim un adevărat work in progress care a condus la realizarea acestui strigăt acuzator de o incredibilă diversitate plastică.
Un alt argument poate interveni: e, cred, mai indicat pentru un artist să decidă „finalul artei“ pentru a şi proteja „finalul vieţii“. „A pune capăt“ artei e mai binevenit decît „a pune capăt“ vieţii. Iar eu, care nu sînt un artist, mă întreb: cînd o „să pun capăt…?“
Scena este albă și orașul policrom. Această rezervă nu are nimic dintr-un refuz cultural european – să încetăm să ne culpabilizăm mereu! –, ea ține de modelul însuși de teatru care are cuvîntul, limba ca nucleu central.
O expoziţie recentă, „Dada Africa“, mi-a apărut ca un eveniment important, văzută din perspectiva acestui joc de forţe care agită cîmpul artei moderne.
Tragedia şi-a pierdut aici integritatea textuală pentru a fi expusă fragmentar, dar totodată ni se propune o revenire la origini, cînd ea era jucată de un singur interpret.
Gauguin, ca şi Degas, a preferat fetele tinere. La unul, ca şi la celălalt, toate au paisprezece ani. Atunci, la Paris sau în Tahiti, aceasta era vîrsta maturităţii sexuale. Seducţia pubertăţii e generală. Novalis va fi îndrăgostit de o tînără, frumoasă ca un înger, avînd treisprezece ani şi care se va stinge la cincisprezece ani. Ea pare a fi precursoarea necunoscută a Lolitei lui Nabokov.
Romanele numără în mod curent 600 de pagini, filmele, ca acelea ale lui Béla Tarr, depăşesc cadrul temporal obişnuit, instalaţiile ocupă spaţii vaste, odinioară nicicînd utilizate. La Paris, Le Grand Palais, cu vastele-i cupole transparente, s-a constituit într-un loc privilegiat pentru neaşteptatul succes al ciclului Monumenta care a reunit evenimente „hénaurmes“, cum spunea Alfred Jarry, semnate de artişti ca Anselm Kiefer, Christian Boltanski, soţii Kabakov, Kapoor, toţi partizani ai dilatări
„Fereşte-te de oamenii care vorbesc încet“, m-a sfătuit demult o fată. Există o eleganţă a vocii, a accentelor şi a ritmurilor. Le iubim, dar numai pe un fond de autenticitate constantă şi nicicum machiată.
Grădina zoologică poate fi, evident, asimilată unei „puşcării“ generale, unde cineva ca Radu Penciulescu a văzut gîfîind un imens urs polar pe timp de caniculă toridă.
Faust e un spectacol legendar. El e soclul pe care s-a construit progresiv identitatea Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu. Contrariul lui Faust, Ofelia Popii, alături de noul său partener, fascina ca de la debutul său în rol de acum zece ani. Publicul i-a salutat entuziast pe unul şi pe celălalt, căci dacă savantul contaminat de melancolie capătă acum un surplus de energie faţă de precursorul său, Mefisto îşi prezervă condiţia ambiguă, nici bărbat, nici femeie, un androgin incert, o creaţie a mi
Fillon își făcea cruce, cum îl surprindeau televiziunile, pentru a-și afilia cercurile catolice, se afirma credincios și adept al eticii sacre, dar, totodată, noi îi aflam săptămînal turpitudinile, venalitatea și disimulările. El mi-a/ne-a apărut atunci ca variantă actuală a lui Tartuffe.
În acest loc mi s-a revelat mitologia unui teatru vechi, readus la lumină ca un diamant deteriorat şi din nou șlefuit. Fiind la Praga, amintirea vizitei de atunci mi-a suscitat dorinţa de a face voiajul pînă la Cesky Krumlov, unde directorul acestui alt teatru baroc a acceptat să mă primească însoţit de o colegă erudită, Jitka Pelechova.
Soţia mea a pierdut în metrou o pungă cu fotografii vechi şi s-a reîntors acasă în lacrimi. Dar eu am înţeles: ea, care trăieşte în intimitatea fantomelor, s-a eliberat, inconştient, de morţii ei şi de fotografiile lor.
Dacă iubesc statuile rănite de timp, cu braţe rupte sau marcate de cicatrici definitive, e şi pentru că ele suscită sentimentul de „ne-sfîrşit“ produs nu de artist, ci de ravagiile timpului.
Sub impulsul lui Artaud, barierele cuvîntului ca mijloc de comunicare au fost atunci atacate în favoarea „strigătului“ sau a „cîntecului“, căci astfel corpul se putea manifesta liber de constrîngeri şi mai cu seamă devenea apt să producă solidarităţi colective fiindcă, aliaţi, spectatorii şi actorii le resimțeau contaminarea afectivă, puterea energetică.
Secolul XX, secol scurt, fără melancolie, se va termina odată cu căderea Zidului de la Berlin. Altă istorie, alte vremuri. Dar Cioran spunea: „Mie îmi place sfîrşitul în toate“.
Dispun de mulţi Iisuşi, nu în numele unei voinţe profane de a-i colecţiona, nici al unei credinţe în căutare de suport. Nicicum. Am făcut-o în numele dorinţei de a mă regăsi zilnic în intimitatea acestui personaj care îmi furnizează cotidian exemplul unei vocaţii şi al martiriului pe care împlinirea ei îl reclamă. Vocaţia implică dăruire şi sacrificiu: e ceea ce, pe pereţi, Iisus fără încetare îmi aminteşte.
Descopăr azi că de Japonia, mintal, nu m-am despărţit. E ce am resimţit acum, cînd am revenit. O purtam încă în mine şi, ajuns din nou acolo, ea a renăscut ca o floare ofilită. Nu o descopeream, o recunoşteam…
Basarab Nicolescu mi-a relatat odată un comentariu al lui Peter Brook privindu-mă: „De ce George se dispersează şi nu se concentrează?“ Constatare implicînd evident o rezervă critică, dar totodată un diagnostic lucid.
Aniversarea lui Shakespeare a reactivat replici celebre – nu uitate, dar nemobilizate pentru a desemna condiţia timpurilor actuale, replici care cîştigă azi o pertinenţă imediată, căci cum să nu admiţi că „lumea şi a ieşit din ţîţîni“ şi resimţi totodată neliniştea lui Hamlet?
Există întîlniri neprevăzute, cu un prieten din cealaltă parte a lumii, cu o rudă din cealaltă parte a timpului... Hazardul, fericit sau nefericit, intervine într-o lume programată pentru a‑l respinge, dar o lume ce se revelează astfel a fi doar aparent sigur controlată.
„Dictatorul nu doarme“, scrie Cioran, întrebîndu se dacă insomnia e cauza sau consecinţa exerciţiului totalitar. El citează exemple istorice, Caligula, Lenin, dar cine poate uita că Macbeth, ajuns la putere asasinîndu-şi protectorul legitim, „şi-a pierdut somnul“, cum se plîngea el însuşi.
Am putea sacrifica principiul substituţiei binare – în locul lui Shakespeare, o identitate unică, Francis Bacon, Marlowe, Florio – pentru a imagina o societate secretă ce-i reuneşte pe aceşti autori ipotetici.
Mitologia feminină e una a nesupunerii, căci îşi are ca centru plăcerea. Ea se impune ca principiu de grup şi se constituie în regulă de comportament nu doar individuală, ci şi de vîrstă şi clasă.
Fotografia unei biblioteci distruse în timpul războiului, unde, ici şi colo, se detaşează siluetele cîtorva cititori care nu-şi abandonează nevoia irepresibilă de lectură. Ea e un imperativ de supravieţuire. Cartea ca rezistenţă – dar cartea ameninţată, odinioară, de bombe e acum ameninţată de Internet.
Invitat de o prietenă, revin, la sfîrşit de vară, în vechile uzine din Ruhr, azi dezafectate şi convertite în spaţii de teatru. Bisericile fără credincioşi şi fabricile fără muncitori şi-au găsit un nou rost şi, mai seducătoare decît sălile tradiţionale, ele reunesc azi public şi artişti care se precipită pentru a le umple.
Charleville-Mézières se află în inima pădurii din Ardeni care, cel puţin onomastic, evocă subtila comedie shakespeariană Cum vă place ale cărei eroine se refugiază în acest spaţiu pur, opus celui compromis şi uman deteriorat de la curte.
