Un eveniment. Faust la Budapesta

Faust e un spectacol legendar. El e soclul pe care s-a construit progresiv identitatea Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu. În istoria teatrului modern, asemenea cazuri există și ele au rămas memorabile. De-a lungul a numeroase stagiuni, Teatrul de Artă din Moscova a jucat piesele lui Cehov, îndeosebi Livada de vişini, Max Reinhardt, la Salzburg, în fața catedralei, juca în fiecare an Jedermann, Teatrul de Cameră al lui Tairov a reprezentat Fedra şi, în Franţa, Louis Jouvet, Knock, succes ciclic reluat. Apoi Berliner Ensemble a lui Brecht şi-a impus identitatea jucînd Mutter Courage cu celebra Helene Weigel iar, mai tîrziu, Teatrul Laborator al lui Grotowski a impus în lume Prinţul constant, cu Ryszard Cieslak, în rolul principal. La Mamma a prezentat la scară planetară Trilogia antică a lui Andrei Şerban. În ultimii ani, Lev Dodin şi Teatrul Mic din -Sankt Petersburg au circulat îndelung mai întîi cu Fraţi şi surori, epopee a Rusiei agrare în timpul Războiului Mondial, iar apoi a jucat două decenii Gaudeamus, reflecţie poetică despre soarta tinerilor în Rusia sovietică. Spectacole emblematice. Faust, a cărui carieră a început acum zece ani, face parte din această categorie rară a operelor scenice care durează şi se impun ca fundament al unei aventuri teatrale asemeni celei de la Sibiu condusă de Constantin Chiriac.

Faust, după Edinburg şi Bruxelles, în ciuda dimensiunilor distribuţiei şi a condiţiei imperative de a fi jucat într-un spaţiu special amenajat, a fost prezentat la Budapesta în cadrul festivalului -MITEM. Pentru aceasta, direcţia Teatrului Naţional a învestit o sală de uzină dezafectată, construită de către marele inginer Eiffel. Cît de agreabilă e plăcerea spectatorului care caută şi descoperă în oraş un loc necunoscut, un vechi edificiu adus la viaţă pentru a exalta un spectacol. E ce au resimţit parizienii acum cîteva decenii cînd căutau Cartuseria de la Vincennes, unde Ariane Mnouchkine prezenta celebrul său 1789, sau, foarte recent, la Cluj, cînd pătrundeam de asemenea într-o uzină abandonată pentru a asista la Regele Lear, de acest regizor care are „darul“ locurilor rare, Gavriil Pinte. Acum la Budapesta, pentru un spectator ca mine, plăcerea provenea şi din ecoul vorbelor în română care răsunau entuziast nu doar pe scenă, ci şi înainte, în sală, în culsie. Acum aveam sentimentul că se concentrau pentru reuşita reprezentaţiei toate forţele unei instituţii, de la studenţi la maşinişti, de la actori la muzicieni şi autorii spectacolului, Silviu Purcărete (regie), Helmut Stürmer (scenografie), Vasile Sirli (muzică). Totul atestă pasiunea unei comunităţi care se afirmă cu dăruire acestui spectacol „grand format“, acestei aventuri ieşite din comun: reprezentarea lui Faust, epopeea lui Goethe! Această misiune producea un sentiment de coeziune, de angajare, pe care nu l-am mai perceput decît în turneele lui Ariane Mnouchkine cu celebrul Théâtre du Soleil. La unii ca şi la alţii, forfota efervescentă a participanţilor confirmă spiritul de grup căruia fiecare membru îi atestă puterea. Teatrul e o aventură comună. Pe scenă şi în afara ei!

Știam că pentru a confirma invitaţia lansată de MITEM s-au luat decizii dificile şi, neliniştiţi, autorii lor aşteaptă să le şi verifice consecinţele. În urma unei probleme de sănătate, protagonistul spectacolului, Ilie Gheorghe, trebuia înlocuit. Cum se poate modifica un echilibru constituit în timp, cum poate rezista un proiect confruntat cu accidentele umane pe care teatrul le comportă? – iată întrebările esenţiale! La sugestia Marinei Constantinescu, Silviu Purcărete a distribuit un interpret care nu-i era necunoscut, Miklos Bacs, de la Teatrul Maghiar din Cluj, care jucase şi în Cumnata lui Pantagruel, şi în Iulius Cezar. Mă întrebam: cum voi reacţiona în faţa acestei mutaţii, cu atît mai mult cu cît o strînsă prietenie mă leagă de Ilie Gheorghe? Surpriza m-a tulburat: intuiţia lui Silviu Purcărete şi a lui Miklos Bacs a fost de a nu abandona şi transforma viziunea iniţială a lui Faust, ci, dimpotrivă, de a o prezerva. Cu emoţie priveam scena şi, în semiobscuritate, mă îndoiam: îl vedeam pe Ilie sau pe Miklos? Cît semănau! Ei se confundau subtil sub ochii mei şi îmi apăreau ca o fiinţă dublă, geamănă. Interpretul de azi nu-l neagă pe cel de ieri, dimpotrivă, dar totodată îşi afirmă nuanţele identităţii sale. Experienţă unică! Ca şi cum tatăl se retrăsese dincolo de scenă, iar succesorul îi prelungea, fără a-l trăda, drumul iniţial trasat! Astfel, ambii erau prezenţi! Succesiune generaţională de artişti reuniţi pentru a-l face pe Faust să supravieţuiască pe scena Sibiului!

Contrariul lui Faust, Ofelia Popii, alături de noul său partener, fascina ca de la debutul său în rol de acum zece ani. Publicul i-a salutat entuziast pe unul şi pe celălalt, căci dacă savantul contaminat de melancolie capătă acum un surplus de energie faţă de precursorul său, Mefisto îşi prezervă condiţia ambiguă, nici bărbat, nici femeie, un androgin incert, o creaţie a minţii, o fantasmă. Intuiţie genială, confirmată de interpreta care dialoghează cu Faust, dar nu construieşte un personaj omogen, ci dimpotrivă, fluid, insesizabil, un fel de viziune avînd un nume: Mefistofeles, „spiritul care neagă“! Faust i se adresează, semnează cu sînge pactul solicitat, se asociază şi voiajează cu partenerul ce-i permite să descopere plăceri demoniace, dincolo de raţiune, amestec de bîlci şi de infern. Ambiguitatea relaţiei lor e unică, niciunde asemenea: nici la Peter Stein, nici la Tomasz Pandur... sau alţii!

Într-un celebru Faust semnat de Klaus Michael Grüber, textul era redus la relația dintre bătrînul savant, intepretat de marele actor Minetti, şi tînăra fată, inocentă și devotată, Margareta. O ultimă iubire înainte de sfirșit. Aici însă Margareta nu se prezintă ca o identitate singulară, ci e dispersată în mai multe „margarete“, ca şi cum dragostea lui Faust nu se poate cristaliza în jurul unei unice partenere, ci o resimte peste tot, printre tinere fete reunite în jurul lui, fete care seduc cîntînd melodii melancolice şi distribuind, idilic, flori de cîmp. Viziune angelică! Faust nu iubeşte o fată, ci iubeşte iubirea diseminată în jurul său.

Spectacolul seduce prin soluţiile finale, unde, în ciuda morţii programate de Goethe, intervin accente comice – Faust, al cărui cadavru nu poate intra în sicriul prea mic – sau dimpotrivă, sfîşietoarea durere a lui Mefisto, care-şi constată înfrîngerea. Cîtă tulburare produce Ofelia Popii în acest dans final, cîtă durere a personajului învins! Atunci, pe amîndoi, Ofelia şi Mefisto, în mod egal i-am iubit.

Spectacolul de la Budapesta s-a împlinit şi a fost salutat ca o sărbătoare a teatrului. A unui teatru poetic şi filozofic, derizoriu şi patetic. Şi, la sfîrşit, prin aplauzele entuziaste, mi se părea că identific un nou pact, acela al împlinirii dialogului dintre scenă şi sală, graţie acestui Faust mereu viu, neobosit.

P.S. Revenind la Paris împreună cu un prieten apropiat, m-am dus să-l văd la spital pe Ludwik Flaszen, colaboratorul istoric al lui Grotowski. Părea pierdut, cu spiritul aiurea, dar Erik, văzînd pe noptieră un volum cu Faust, a început să-i citească în polonă cîteva replici. Flaszen a revenit încet la el însuși și, luminat, a continuat cîtva timp... din nou, altfel, am regăsit puterea lui Faust. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cea mai recentă carte publicată este Parisul personal. Familia din Rivoli 18, Editura Nemira.

Foto: Paul Baila