De ce atîta rîs?

Publicat în Dilema Veche nr. 659 din 6-12 octombrie 2016
De ce atîta rîs? jpeg

Mă întreb: e un simptom de bătrîneţe sau de tristeţe? Rîsul în hohote mă exasperează, rîs agresiv şi nociv convivialităţii. Rîs contrar spaţiului public şi rezervei pe care acesta o reclamă, rîs fără constrîngeri… În celebra sală Théâtre de l’Œuvre, unde a montat pionierul avangardei Lugné-Poë, devenită azi sală de teatru privat, o burgheză cu un brushing impecabil rîdea la fiecare replică din Cui îi e frică de Virgina Woolf, celebra coborîre în infernul cuplului semnată de Edward Albee, şi cînd, iritat, am întrebat-o de ce, mi-a răspuns: „Am venit aici să rîdem!“. Relaţia cu spectacolul nu avea nici o incidenţă asupra spectatoarei hilarante, ci doar „identitatea“ prealabilă a locului o predetermina. Rîs programat! La Cluj, la spectacolul lui Felix Alexa cu teribila Domnişoara Iulia de Strindberg, lîngă mine, trei tinere eleve nu se puteau opri din rîs. Cînd, perplex, le-am interogat, ele au mărturisit: „Nu rîdem de spectacol“ – rîs autonom, perturbator pentru o sală. Văzînd un subtil film ironic de Nanni Moretti, un grup de spectatori rîdeau isteric, rîs surexcitat. De unde vine această propensiune pentru rîsul extrem? – mă întreb perplex.

În vechiul teatru pe care Peter Brook l-a învestit acum patru decenii şi pe care acum l-a părăsit, Les Bouffes du Nord, am vrut să văd spectacolul unui grup tînăr care s-a impus recent, Les Chiens de Navarre. El adoptă un limbaj împrumutat direct din banda desenată cu personaje strict conturate şi comportamente excesive. I se adaugă o vulgaritate fără seamăn, cu simulacre de felaţiuni şi copulaţii de grup… sala rîdea de, cum se spune în franceză, „făcea pipi în pantaloni“. Atunci propria-mi singurătate m‑a neliniştit. Nu puteam rîde, nu mă puteam asocia acestei deriziuni generalizate. Eram pierdut în sînul unei alte generaţii ale cărei reacţii mă derutau. Nu le respingeam, dar îmi erau străine. Şi am conchis că spectatorul care eram se desolidariza de climatul general în numele unei incompatibilităţi de ordin biografic. De ce să am eu dreptate, şi nu acest public tînăr satisfăcut? Ceva profund ne despărţea: rîsul violent, rîsul decomplexat.

Pentru a verifica această constatare nu am capitulat şi am continuat să văd alte spectacole semnate de „colective“ tinere. E util să testezi o observaţie pe cazuri diverse pentru a ajunge la o concluzie plauzibilă. Am regăsit mereu, peste tot, acelaşi apetit irezistibil pentru rîs. El e absent la artişti ca Warlikowski, Ivo van Hove sau Pommerat care, la cincizeci de ani, îşi păstrează apetitul insurecţional sau basculează pe panta unor adagio-uri sfîşietoare. Tinerii însă rîd… mi se pare bizară această reacţie. Lumea de azi, cu toate excesele şi insuportabilele deviaţii care ni se dezvăluie zilnic, nu suscită decît o asemenea dezangajare, un astfel de refuz? Şi, reflec­tînd, mă întreb dacă nu e proba asumată a unor deziluzii militante: cînd toate luptele au eşuat, toate utopiile s-au deteriorat şi nimic nu mai e de sperat, rîsul se constituie în rîs de refugiu şi de supravieţuire pe marginea prăpastiei. El nu e doar o reacţie inconştient idioată, am presupus. Rîd tinerii pentru că sînt resemnaţi? Sau consideră că o asemenea manifestare e singura pe care o poate inspira lumea actuală, lume de nereparat? Rîs de disperare, rîs de consolare…

Se rîde mult, îndeosebi la televiziune. Asistăm la o adevărată generalizare a rîsului fără motiv, rîs de „atmosferă“, căci scopul constă în a furniza telespectatorilor imaginea unor grupuri obstinat insensibile la altceva decît la glume contextuale, a unor grupuri ce difuzează imaginea unei societăţi neconflictuale, constant fericite, tot aşa cum publicitatea ne comunică modelul unei frumuseţi de bazar. Pe ecrane nu vezi decît dinţi albi, braţe agitate, rîsete în cascadă. Cum să te asociezi acestei iluzii sistematice? Putem detecta o corespondenţă între rîsul suscitat de echipele de teatru şi cel afişat de animatorii de televiziune? Dificil, dar nu imposibil. Unii se afirmă ca partizani ideologici ai unei lumi sistematic „vesele“, iar ceilalţi ca partizani ai „rîsului“ de deriziune, rîs ideologic.

Rîsul e reputat pentru virtuţile sale comunitare: cîtă plăcere produce faptul de a rîde împreună! Dar sociologii au observat că azi se rîde mai intens şi mai isteric în grup decît înainte, ca şi cum scopul ar fi de a afirma în public o solidaritate. „Sîntem aici şi… rîdem!“, dar excesul se poate converti în agresiune a unei comunităţi mai largi care adoptă tonalitatea temperată indispensabilă dialogului global. Grupul ce rîde fără reţinere se impune autoritar şi interzice socialitatea unui spaţiu de reuniune: restaurant, cafenea. De aceea el provoacă conflicte şi crispări nervoase. Rîsul e o manifestare de grup, dar, cînd se impune excesiv, el devine agresiune şi atunci conflictul se poate declanşa între o minoritate extravertită şi o majoritate revoltată. Rîsul de grup, rîsul netemperat, nimic nu e mai insuportabil pentru partenerii spaţiului public. Cum să nu-ţi aminteşti un vechi proverb: „Auzi de mult mai departe pe cel care rîde decît pe cel care plînge“?

Rîsul adesea, la teatru, implică o „superioritate“ a artistului faţă de personaje pe care le devaluează, le critică în numele unei „judecăţi“ exterioare al cărei exponent se consideră a fi. Rîdem de ce considerăm a ne fi inferior – acest cinism al regizorului a dispărut azi, cînd s-a impus un rîs gratuit, generalizat, un rîs fără ierarhii de valoare, un rîs de integrare, şi nicidecum un rîs de ameliorare. El nu sancţionează morala decăzută, nici derizoriul comportamentelor, „castigat ridendo mores“ şi-a stins puterea. E doar un rîs ce uneşte, un rîs colectiv.

Lui i se opune surîsul. Surîsul e pudic, reţinut şi moderat liberator. Cum să nu‑mi mărturisesc satifacţia produsă de recenta mare expoziţie Magritte de la Beaubourg, vizitată zilele trecute? Privesc aceste pînze „deconstruite“ care surprind şi destabilizează realul, aceste pînze care aliază visul şi surîsul. Surîs solitar, surîs necomunitar. Opera lui Magritte, cum scrie, în Le Monde, Philippe Dagen, „posedă această virtute atît de rară în secolul XX pentru a nu o celebra: să stîrnească rîsul… ea surprinde şi ne face să rîdem“. De fapt, mai exact, să surîdem, surîs al inteligenţei pe fond de uimire şi joc. Ca o poezie de Sorescu… surîsul lui, surîs de poet!

Surîsul şi rîsul disociază două categorii de public. Cei care îl iubesc pe Woody Allen şi cei care se precipită la comediile lui Dany Boon. Cei care caută să încînte lumea prin surîs şi cei care se mulţumesc să o degradeze printr-un rîs gregar, zgomotos şi perturbator. Surîsul e tăcut, rîsul nu. Surîsul vindecă individual, rîsul confortează tribal. Alegerea e mereu posibilă, căci avem nevoie de rîs şi de surîs ca de terapii distincte, dar disociate. Ele funcţionează ca supape de salvare şi fiecare dispune de soluţia ce-i convine.

Dar întrebarea persistă: de ce atîta rîs azi? Nimic nu-l justifică, nici corupţia planetară, nici dopajul generalizat, nici războaiele permanente, nici clişeele politicienilor… Rîsul ar fi o uitare? Un medicament generaţional? Un drog comunitar?

George Banu este critic de teatru.

1038 15 cop2 jpg
Levitația electromagnetică în tesseract
Eul de scriitor ratat apreciază această fragmentare din care se alcătuiește întregul: „Nu cred în cărți, cred în pagini, în fraze, în rînduri“.
p 22 Katherine Pangonis jpg
Fenicienii, oamenii purpurii
În unele contexte, fenicianismul și renașterea interesului pentru trecutul fenician al Libanului nu reprezintă decît o reacție rasistă la panarabism.
1035 15 coperta jpg
Sculptînd în timp
Există însă şi o altă cale de unire a materialului cinematografic, în care esenţială este dezvăluirea logicii în ceea ce privește modul de a gîndi al oamenilor.
foto 1 back stages jpg
1033 15 Iulia Lumanare copy (5) jpg
„Ne vom opri mereu la ceea ce ne este familiar” – interviu cu actrița Iulia LUMÂNARE
„Timpul a fost comprimat, și asta este, poate, cel mai dificil aspect al scenariului, deci al poveștii.”
1033 23 Foto Iulian Popa jpg
„Scriu ce văd în jurul meu, ca și cum aș fi în mijlocul acțiunii, dar invizibil“ – interviu cu Iulian POPA
„Un chimist, un om cu educație științifică, dar care are o abordare total neștiințifică, bazată pe percepții senzoriale.”
p 23 Passivité courtoise, 1930 jpg
Victor Brauner – Sfîrșitul și începutul
Opera lui îl face să meargă înainte mai degrabă decît o face el.
1031 15 Strøksnes, Morten Photo Cathrine Strøm webp
image png
Hotarul nevăzut al pictorului – expoziție aniversară Mihail Gavril* –
Lucrările prezente în expoziția de la Palatul Parlamentului, Sala „Brâncuși”, au o tematică ce aparține zonei sacrului.
1028 15 charlotte higgins miturile grecesti jpg
Miturile grecești repovestire din perspectivă feminină
Acestea sînt cîteva dintre personajele care controlează multe dintre narațiunile incluse în această carte.
1027 15 ёGoodlife Photography jpeg
p 22   Expoziția Victor Brauner jpg
Culoarea Artei
„Important e ce se vede.” Da, toți știm asta. Dar dacă v-aș spune că la fel de important e ce nu se vede?
1026 15 Calin Pop cu Nicu Covaci2 jpg
Rock, opoziție și represiune – Phoenix & Celelalte Cuvinte –
Spre deosebire de Phoenix, Celelalte Cuvinte nu au luat vreodată în considerație fuga din România comunistă.
DoinaLemny jpg
1025 22 Mario Martone  jpg
„Și cinematograful e un joc cu reguli” – interviu cu regizorul Mario MARTONE
„Atunci cînd regizez un film după un roman, nu mă interesează să pun în scenă doar povestea personajelor, ci și vocea scriitorului.“
1024 15 ABRA, Costinesti, anii 80 jpg
Unde sînt rockerii de odinioară?
„Toți am simțit că nici un zid nu ne va mai ține despărțiți vreodată”, avea să-și amintească ani mai tîrziu unul dintre cei prezenți la eveniment.
1023 15 Abziehbild  Unapplied Arts, 2023, Arsmonitor jpg
Lumea artei – elitism non-profit sau marginal pentru profit –
Și se încearcă același lucru de către artist-run-space-urile din Casa Presei.
1022 15 Marian Crișan jpeg
„Cînd ai în film un texan călare, inevitabil te gîndești și la western” – interviu cu regizorul Marian CRIȘAN –
Ca surse de inspirație au fost compozițiile lui George Enescu și Eugen Doga, în special albumul lui Echoes of the East.
10 pentru Rushdie jpeg
Dacă pacea ar fi un premiu
Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace.
Taifas 3 png
Cineaști balcanici la Taifas – anchetă –
Pentru că sînteți o revistă românească, iar el este pentru mine cel mai interesant regizor român al momentului.
1020 15 Andrei Tanase jpg
1020 15 1 jpg
Un tip de încordare
Artistul propune un storyboard neconvențional prin plasarea privitorului într-un spațiu definit vizual prin contraste.
1019 15 Foto Cristian Sutu jpg
1018 16 foto Ariana Serban jpg
„Literatura. Arie protejată” – interviu cu Robert ȘERBAN
„Am căutat, an de an, să identificăm cîte o temă, care să nu eludeze actualitatea și realitatea.”

Adevarul.ro

image
Grecia sub zodia incendiilor forestiere și a caniculei. Turiști români: „Ne cred pe toți proști?”
În timp ce atenționările de călătorie apar aproape în fiecare zi pentru Grecia, din cauza riscului de incendii forestiere, turiștii românii susțin că vremea e perfectă.
image
Cât ar mai fi avut de trăit Ceaușescu dacă nu era executat. Care era boala ținută la secret a ultimului dictator al României
Nicolae Ceaușescu suferea de mai multe boli grave, spun medici români dar și surse din cadrul CIA. Dacă una dintre afecțiuni ajunsese cunoscută prin intermediul CIA, cealaltă rămâne și astăzi un mister. Se presupune că Ceaușescu nu ar mai fi supraviețuit mult după 1989.
image
Cum ne-a adus manelistul Babasha în atenția lumii întregi. Ce scrie The Independent despre manelele din România
Babasha, cântărețul de manele care a fost huiduit la primul concert susținut de Coldplay, a atras atenția lumii întregi, publicațiile străine relatând evenimentul, și afirmând că reacția publicului ar reaprinde „dezbaterea despre rasism din România”.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.