Onoare şi oroare a cărţii

„Dacă Dumnezeu ar exista,
ar fi o bibliotecă.“ – Umberto Eco

Omul şi cartea – iată un dispozitiv plastic adesea utilizat, simptom al importanţei acestei relaţii pe care pictorii au reprezentat-o secole de-a rîndul. Nu are nimic dintr-o noutate, eu însumi, ca şi un prieten, am imaginat, dar am abandonat repede un asemenea studiu, fiind crispați de abundenţa iconografică. Acum apare un important volum, la prestigioasa editură Citadelles et Mazenod, semnat de Robert Bared, cu o prefaţă a lui Pascal Quignard, scriitor ce a frecventat biblioteci şi a consultat cărți vechi. Cartea e, pentru el, ca pe vremuri, o ocazie nu de lectură cu voce tare, de lectură publică sau privată, ci de lectură în tăcere, o tăcere ce confirmă în­tîlnirea cu sine. Și Quignard încheie citîndu-l pe Cicero: „Nu-mi vorbi de mare, sări în apă, / Nu-mi vorbi de munte, urcă, / Nu-mi vorbi de această carte, citeşte…“ Lectura e un act. Robert Bared ilustrează şi comentează diversele maniere ale cărţii de a fi prezentă: cartea scrisă de protagoniştii pînzei, cartea pe care o citesc, cartea pe care, emblematic, o expun. Descoperim situaţii contrastate ce asociază singurătatea, aventura erotică, adunarea de grup. Cartea socializează, dar cel mai adesea însingurează. Ea invită la dialogul cu sine însuşi prin mijlocirea cuvintelor şi a ficţiunilor. Cartea e un însoţitor şi Cioran şi-ar fi dorit ca şi un text de-al său să satisfacă o dedicaţie descoperită pe Manualul lui Epictet, cumpărat pe malul Senei: „Să vă ajute această carte cum m-a ajutat pe mine, singur, la ceasuri nefericite“. Cartea se deschide noaptea sau ziua, în camere, chilii sau parcuri, tăcerea ei intră în dialog cu tăcerea picturii. Dialog mental însoţit de satisfacţii sau lacrimi, dar niciodată indiferent. Partener în meditaţia unui gînditor sau prezentă în socialitatea unui salon, cartea se impune ca un indicator de civilizaţie. 

Şi de aceea am fost sensibil la o fotografie simbolică, fotografia unei biblioteci distruse în timpul războiului, unde, ici şi colo, se detaşează siluetele cîtorva cititori care nu-şi abandonează nevoia irepresibilă de lectură. Ea e un imperativ de supravieţuire. Cartea ca rezistenţă – dar cartea ameninţată, odinioară, de bombe e acum ameninţată de Internet. Aceasta îmi evocă vizita într-o veche mînăstire italiană din secolul al XI-lea, unde mă opream uimit în faţa manuscriselor elegant caligrafiate şi policrom colorate. Un paradis al ochilor, dar, cîteva secole mai tîrziu, cartea imprimată de Gutenberg nu suscită oare, pentru călugării devotaţi, aceeaşi rezervă ca ecranul de azi pentru cititorii decepţionaţi? Acesta-i motivul pentru care, împreună cu Gábor Tompa şi Carmencita Brojboiu, am găsit în biblioteca bombardată echivalentul livezii de vişini cehoviene, doborîtă sub presiunea imperativelor  economice.  Biblioteca e „livada“ noastră de azi. Vestigiu a cărui soartă e pecetluită – o lume nouă se naşte pe catafalcul cărţii. Astfel, o pagină a lumii e întoarsă.

De fiecare dată, cărţii i se aduc elogii. Privesc un tablou de René Magritte: lectura îşi revela aici impactul particular şi cititoarea pare a fi spectatoarea unui film fantastic ce-i suscita uimirea panicată. Lectură de o intensitate maximală. Dar lectura – multe tablouri o confirmă – poate fi întreruptă şi personajul pare surprins în acest moment de suspensie, între cartea pe care, temporar, o părăseşte şi viaţa pe care, bucuros, o regăseşte. Ca într-un tablou pe care, acasă, îl privesc adesea,  cititoarea  pare a fi la răscruce. Nici indiferentă, nici absorbită, ea personifică plăcerea lecturii intermitente… viaţa o atrage şi cartea o acompaniază. Cartea îi serveşte de binevenit însoţitor.

Dar dacă atîtea cărţi stîrnesc graţie şi admiraţie, cum să uit oroarea şi uzajul altora? Mi-o comunică un tablou ce prezintă o călugăriţă în stare de beatitudine. Totul îi atestă împlinirea prin logodna christică… Iisus îi e amant, iar biserica – refugiu. Nici un regret, nici o melancolie, doar bucurie! Îi descopăr motivul de satisfacţie: cartea pe care o ţine strîns la piept. Cartea roşie e Biblia şi ea îi motivează explicit mulţumirea. O privesc şi mă îngrozesc căci, brusc, o identific, o asimilez miilor de adolescenţi chinezi expunînd acea sursă de certitudini care era „cărticica roșie“ a lui Mao. Călugăriţa e o maoistă precoce! Ea afişează, prin intermediul cărţii, obedienţa față de un partid – al bisericii –, supunerea şi aderenţa la ordinele înscrise într-un manual uniform distribuit. Surîsul ei e suspect, surîs de împrumut, surîs oficial. Surîs prea excesiv pentru a fi adevărat. Şi dintr-odată detest toate cărțile care securizează şi uniformizează, toate cărţile „roşii“ care nu furnizează decît remedii generaliste, uniforme, sistematice. Urăsc cartea care înlocuieşte cărţile, plural salvator. Nu cartea-i vinovată, ci relaţia servilă pe care tînăra militantă o întreţine cu ea. Nu-i iubesc servitutea.

Cărţile proaste suscită doar dispreţ, în timp ce cărţile periculoase sînt sursă de oroare. Ele avansează propuneri detestabile şi produc fenomene de contagiune. Care să le fie soarta? Iată ce se întreabă azi editorii confruntaţi cu imundul Mein Kampf hitlerist, intrat în domeniul public. Cartea demoniacă, biblie a nazismului, trebuie reeditată? Cum? În ce condiţii? Cui i se va adresa? Democraţia trebuie să o conserve sau să o uite? Ce să facem cu cărțile răului? Azi Coranul, mutilat, deformat, nu a devenit o carte ce legitimează crima şi teroarea? Cum să ne apărăm de puterea malefică a unor cărţi? Un cititor solitar se înşală rar, un lector convertit se pierde însă în noroiul cărţilor „partinice“, cum se spunea odinioară.

Dar, totodată, cum să nu respectăm puterea cărţilor care au modificat o mentalitate, au eliberat un discurs, au revelat un adevăr? Ajuns în Franţa în 1973, cînd presiunea gîndirii comuniste se exercita autoritar şi consensual, am văzut cum Gulag-ul lui Soljenițîn a destabilizat-o, iar tineri filozofi ca Bernard-Henri Lévy sau André Glucksmann, ca o cavalerie uşoară napoleoniană, au atacat-o curajos. Lor le-am fost recunoscător. Şi azi, cînd Glucksmann a murit, îmi amintesc vara în care, citindu-i capodopera Les Maîtres penseurs, am respirat aerul proaspăt indispensabil exilatului ideologic oprimat ce eram. Onoare a cărţii. Dar oroarea rămîne cealaltă faţă a ei… Totul se joacă între onoare şi oroare!

George Banu este critic de teatru.