Există regizori care au geniul repertoriului, care evită autostrada „capodoperelor“ intens frecventate şi revelează texte pierdute, autori ignoraţi, procurînd astfel plăcerea subtilă a întîlnirii între ce e vechi şi ce e nou.
Privind înregistrarea spectacolului, am recunoscut interpreţi familiari, pe Rebengiuc, Schäffer, Ionescu-Gion – vii sau morţi. Dar, dicolo de prestaţiile lor precise, mi s-a revelat prezenţa unui actor, Ion Caramitru. Nu-l uitasem, dar ignoram cauza acestei persistenţe.
Întunericul, la teatru, e o experienţă unică. Întunericul se prezintă ca o experienţă şi de aceea se aseamănă cu muzica ce e, spune un recent specialist, „experienţă“. Muzica şi întunericul nu spun nimic, nu au discurs, dar, dincolo el, furnizează datele unei experienţe „artistice“.
Pe zidurile Luvrului, zilnic îl văd, se etalează imensul afiş al expoziţiei „Poussin şi Dumnezeu“ ce convoacă la dialogul pictorului clasic francez cu puterea supremă, el, care s-a confruntat doar cu Biblia şi Antichitatea.
Uneori, fără evenimente, nici întîlniri, o lună de zile se întinde leneş, ca o apă de lac stătut unde totuşi, din cînd în cînd, înfloresc nuferi. Important e să-i aştepţi şi să-i culegi ca recompensă a plictisului. Alteori însă, o lună de zile, dimpotrivă, seduce, dispersează şi reclamă selecţia strictă a unui gînd, a unui eveniment.
„Le théâtre est une chose urbaine“, „teatrul e legat de oraş“ – această frază am citit-o la Bucureşti acum o jumătate de secol într-o carte a marelui istoric Jacques Le Goff. El observa că teatrul e indisociabil legat de comunitatea urbană şi că rămîne străin satului cu excepţia anumitor sărbători de excepţie.
„La tristesse durera toujours“ – „tristeţea“, în ceea ce e considerată ca fiind ultima frază a lui Van Gogh, desemnează pudic „durerea“, care i-a însoţit viaţa şi determinat opera. Această „tristeţe“, eufemism al „suferinţei“, mi-am amintit-o văzînd o expoziţie de „art brut“, „artă brută“, artă a internaţilor în aziluri.
„Frumuseţea va salva lumea“ – această frază ilustră a lui Dostoievski mi-a revenit în minte la Florenţa, privind, lîngă muzeul Pitti, placa memorială ce indica locul unde Dostoievski, timp de doi ani, a scris Idiotul. M-am întrebat atunci dacă nu oraşul Familiei Medici i-a inspirat acest gînd consolator, binevenit azi.
Ce ar fi fost Iisus fără apostoli? Erou cu posteritate moderată, dispersată, controversată. Ei i-au asigurat şi persistenţa legendei şi difuzarea gîndirii. Ce ar fi fost Iisus fără apostoli?... Ce ar fi fost Grotowski fără apostoli?
În aceste zile cehoviene îmi lipsea Vania... pînă cînd, hazard fericit, a sunat telefonul şi la capăt de fir vorbea Horaţiu Mălăele. Liberi amîndoi, ne-am revăzut şi privindu-l îmi aminteam de celebrul său rol de la Bulandra. Trei ore cu Vania, place des Vosges!
Nu formulez aici un elogiu pentru arta trecutului, ci pentru arta care vindecă de rănile vieţii, care reconciliază şi reconfortează, care nu se consacră propriului limbaj, care nu eşuează în autosatisfacţia gratuităţii. Arta necesară omului, pe timp de secetă.
La început de vară, o bombă a explodat: am aflat că prietenul indispensabil a procedat la actul abject de a înregistra, pe sub mînă, toate conversaţiile cu Sarkozy: un spion afectuos! De fiecare dată, el punea în funcţiune telefonul mobil şi astfel conserva vorbele, argumentele, deciziile luate în cercul cel mai restrîns.
Teatrul se distinge de literatură – sursa de iubire şi totodată de neiubire! – prin inserţia unui actor, prezent, viu, între ficţiune şi realitate. El e un intermediar ce, uneori, furnizează elemente noi, inedite faţă de personajul pe care-l încarnează şi, totodată, înrădăcinează.
Spectacolul, prin natura sa, implică prezenţa umană, şi de aceea se fondează pe capacitatea sa de a respecta o ordine şi de a fi derutată de o dezordine, deci pe program şi accident. Un prieten căruia îi doresc regulat „Noroc“, mă enervează răspunzîndu-mi: „Nu e nici un risc“.
Existenţa unei colaborări mensuale, constante, organizează secret gîndurile şi evenimentele. Ea mă invită să rămîn deschis, să aleg şi apoi să decid subiectul eseului, depăşind astfel seducţia notelor disparate, a fragmentului, pentru a reţine acel punctum care cristalizează „motivul“ unei luni de viaţă.
În Livada de vişini, pe fond de aşteptare a rezultatelor de la licitaţie, unde se joacă soarta proprietăţii, Liubov Andreevna, cu toate că admite explicit incongruenţa deciziei, organizează un bal. Un bal ce reuneşte invitaţi mediocri, o copie derizorie a petrecerilor de altădată, strălucite şi exaltate.
Gestul polemic al graffiti-urilor, practica rebelă care a marcat reţeaua urbană afirmînd o pulsiune agresivă a cunoscut o deplorabilă recuperare „oficială“, ca şi cum, astfel, primarii descopereau o posibilitate de a decora oraşul.
La muzeul din Poitiers a avut loc o expoziţie ce a reînviat cu deosebit succes un dispozitiv repertoriat, dar azi uitat, acela al „cabinetului de curiozităţi“. Acesta s-a constituit într-o figură mentală ce se defineşte prin aglomerarea dispersată de obiecte, acumularea fără aparent principiu de ordine.
La Paris, anul 2014, a debutat, pe plan teatral, cu o extraordinară abundenţă de mari spectacole, de aventuri şi eseuri scenice permiţînd plăcerea de a explora principalele repere europene. Azi, teatrul, în mod esenţial, la cel mai înalt nivel, a redevenit strict european – incluzînd, evident, Rusia – căci altundeva, peste mări, cum se spune, prezenţa sa e diminuată, iar uneori s-a degradat chiar.
Pe băncile aeroportului din Paris, am întîlnit un prieten editor care pleca la Istanbul pentru vernisajul unui muzeu a cărui titulatură, de la început, mi s-a părut prea explicită – „Muzeul Inocenţei“ –, dar care mi-a suscitat instantaneu curiozitatea.
După cuvintele despre bătrîneţe pronunţate de Andrei Pleşu la Alba Iulia, mi-am amintit de Lear, acest bătrîn iniţial prost îmbătrînit şi care, la sfîrşit, ajunge la lumina bătrîneţii. Încerc aici să-i schiţez familia, nu cea biologică, ci cea teatrală. Care sînt bătrînii teatrului?
Molière şi-a propus să sesizeze tipurile umane şi, cu preţul unei simplificări abuzive, a reuşit să deseneze pe avar sau mizantrop: scopul e la el explicit, programatic, simptom al esteticii clasice în căutare de generalizări umane, de „prototipuri“ ce debordează individualul.
Cum să explicăm acest doliu unanim suscitat de dispariţia sa? Nimic nu îl prevedea, căci nu a cultivat cîtuşi de puţin seducţia şi nici nu a căutat consensul. Ce deplînge această tristeţe generală?
Apa, mereu apa... o comunitate se constituie pentru a-i privi de aproape mişcările imperceptibile, a-i observa cursul şi urmări evoluţia „insezisablă“ – cum spune Monet, cel care şi-o va constitui în partener privilegiat.
Am descoperit Rêves dansants la incitaţia unui prieten întîlnit acum mai mult de patru decenii la Salzburg şi regăsit recent, José Sasportes, efemer ministru al culturii în Portugalia, care m-a condus la casa lui Eliade de la Lisabona.
Trebuie să recunosc, şi nu mă sfiesc să admit că preţuiesc mult cadourile, că le asimilez unui gest simbolic a cărui importanţă nu are nimic de-a face cu valoarea lor intrinsecă. Astfel, îmi spun, îi pot face prietenului o plăcere care să răspundă aşteptărilor sale, confirmîndu-i, astfel, în mod discret, că există o comuniune între noi.
Cîtă bucurie pot procura voiajele „în afara cadrului“ – dincolo de scenă şi de teatru, voiajele în teritorii vecine, cunoscute, nefrecventate curent, dar fără a fi, totuşi, străine. Cum să găseşti echilibrul între prea cunoscut şi necunoscut? Între obişnuinţă şi exotism?
Acum cîţiva ani, cînd apărea textul inedit al lui Emil Cioran – De la France, în traducerea admirabilă a lui Alain Paruit – ce nobil intermediar a fost el! –, intelligentsia pariziană contesta violent o asemenea tentativă: ea nu poate manipula decît stereotipuri, nu poate fi decît parţială şi superficială, şi alte argumente care mi-au rămas străine, cu atît mai mult cu cît, pe mine, eseul m-a sedus.
Chagall nu are o cotă înaltă în cercurile artei. Motivele sînt multiple, dar nu vom încerca să le discernem aici. Chagall e, însă, un pictor iubit – o confirmă cozile fără de sfîrşit ale privitorilor care aşteaptă senini în faţa Muzeului Luxemburg, să-i vadă expoziţia care reuneşte opere rare, puţin expuse, venite din colecţii private.
Orice operă există autonom, indiscutabil – dar împlinirea deplină, în cititor sau în privitor, depinde şi de relaţia unică pe care, în mod imprevizibil, excepţional, acesta o stabileşte la un moment dat. Opera se colorează atunci de subiectivitatea sa, care rezonează mai intens sau mai profund decît de obicei.
Azi înţeleg exigenţa orientală: „o viaţă pentru un cerc“. E complexă, căci, dincolo de caligrafia împlinită, ea implică sau orgoliul de a-ţi desena viaţa ca un cerc, sau destinul care, la capăt de drum, o constituie, fără voia ta, în cerc. Cerc nedeliberat, accidental creionat.
Fără ca să prevadă concluzia „caragialescă“ finală, François Hollande i-a supus la un test pe oligarhii finanţei franceze, propunînd în timpul campaniei şi decizînd apoi să aplice majorarea impozitului la 75%, pe o durată de doi ani, pentru cei ale căror venituri anuale depăşesc 1 milion de euro.
Hopper – el e azi la Paris pictorul care atrage aceste mulţimi pe care mediatizarea expoziţiilor le produce frecvent, mulţimi rebele faţă de stupiditatea aproape generalizată a televiziunii. Mulţimi factice căci se constituie în conglomerate disparate, unde pasionaţii se precipită iar „mondenii“ îi imită.
Cezar trebuie să moară – acesta-i titlul derutant al unui film marginal semnat de octogenarii fraţi Taviani, pe care l-am descoperit graţie unui cineast român, Horea Laptes. E un semn de prietenie justă cînd ţi se indică o operă, o carte, o expoziţie care nu te decepţionează: o probă a întîlnirii.
Invitat la Montréal pentru a preda la universitatea UQAM, descopăr expoziţia World Press Photo şi pătrund sceptic în sălile care o adăpostesc. La Paris, vecin cu unul dintre reputatele locuri ale expansiunii fotografice actuale, am ratat numeroase expoziţii, dar aici îmi interzic o asemenea neglijenţă.
Nu puteam rata această expoziţie unică despre un an de cumpănă al lumii, 1917... anul ce a schimbat faţa Europei şi apoi cea a planetei. La Metz, în noul local al Centrului Georges Pompidou, s-au reunit opere şi documente, s-au reamintit date şi conflicte.
N-am văzut muzeul lui Ceauşescu. Dar, de curînd, am intrat în Muzeul Preşedintelui... Jacques Chirac, undeva, într-un loc pierdut, în inima Corezului, acolo unde el şi-a făcut debutul şi unde, acum, fragilizat, s-a retras. Pe aici nu trece nimeni, doar cîţiva francezi rătăciţi se opresc în numele unui prestigiu „prezidenţial“ ce, progresiv, îşi pierde impactul.
De luni de zile îmi propuneam, îmi doream să văd expoziţia cu un titlu deosebit de atractiv: „Maeştrii dezordinii“ la Muzeul „Artelor prime“, muzeu ce reuneşte obiecte şi podoabe, măşti, arme altădată calificate de „primitive“, dar azi valorificate ca expresii ale „începutului“, ale răscrucii între sacru şi artistic.
Femei, femei... peste tot femei! Europa încearcă să se răscumpere, dar nu organic, ci sistematic, în mod nord-american. În Franţa, recent, noul preşedinte a impus paritatea sexelor pentru guvern.
În același timp responsabil al unei mari instituții și gînditor implicat în istorie, dl. Patapievici mi-a apărut ca un partener constant în alertă, activ și profund motivat pentru a susține arta română în lume. Nici o umbră nu a afectat colaborarea noastră, nici o ezitare nu a diminuat implicarea comună în ediţiile de carte, în participarea la colocvii sau dezbateri în care ne recunoșteam cu uşurinţă, căci vorbeam aceeași limbă „intelectuală”.
Printr-un hazard negru am petrecut o noapte albă cu Stalin şi martirii lui. Mai mult decît o carte sau un film, documentarele prezentate pe canalul Histoire m-au ţinut nemişcat căci vieţi şi oameni apăreau concret într-o lume sovietică afişînd un surîs sistematic, a cărei iluzie de mult a fost denunţată.
O expoziţie recentă are un deosebit ecou mediatic la Paris – „Circuler“ – titlu amintind celebra expresie poliţienească ce ordona curioşilor „Circulaţi, nu e nimic de văzut!“. Jean Marie Duthilleul, curatorul acestui eveniment, consideră „mobilitatea“ ca un „accelerator al vieţii urbane“.
De cîtva timp – luni, chiar ani – încerc să depăşesc cadrul, cadrul ales, e drept, nu impus al teatrului pe care-l urmăresc şi despre care scriu ca despre o „a doua viaţă“, viaţa nopţii, a sălilor, a scenelor. Sentimentul că am „văzut toate piesele“ aşa cum Mallarmé „citise toate cărţile“ mi s-a impus progresiv şi azi resimt dorinţa de a mă plasa uşor „în afara cadrului“.
De mult îmi amintesc o frază a lui Seneca: „Nu te bate cu oricine căci lupta lasă urme“. Alegerea adversarului nu depinde, cel mai adesea, de noi, dar confruntarea cu el, puţin contează rezultatul, e întotdeauna contagioasă. Natura conflictului şi identitatea inamicului îşi depun pecetea chiar şi pe omul cel mai convins de legitimitatea cauzei sale.
Dialog cu Radu PENCIULESCU.
"Ruptura s-a produs în momentul Revizorului, care a fost transformat în ţap ispăşitor pentru a impune o nouă politică culturală. Fractura s-a deschis atunci progresiv, apoi s-a adîncit. Rana nu s-a cicatrizat pînă în 1989!"
Invitat la Atena, unde gheretele santinelelor de la Parlamentul grec şi totodată european au urme vizibile ale confruntărilor recente, mi-am amintit de profesorul meu de istorie care povestea, deplîngînd atîta futilitate, că la Constantinopol, în timp ce turcii asediau oraşul, teologii cei mai avizaţi dezbăteau sexul îngerilor.
Pe 5 aprilie, la Wroclaw, oraşul lui Grotowski, se decernează Marele Premiu al Europei pentru Teatru, celebrului regizor polonez Krystian Lupa, care a pus în scenă îndeosebi texte moderne sau mari ...
Între 12-15 ianuarie, s-a deschis la Wroclaw anul Grotowski, pentru a comemora cei zece ani de la moartea sa şi cei 50 de ani de la crearea Teatrului Laborator....
