„Parisul 1900“ – sau sărbătoarea ca simptom al sfîrşitului

Publicat în Dilema Veche nr. 538 din 5-11 iunie 2014
„Parisul 1900“ – sau sărbătoarea ca simptom al sfîrşitului jpeg

În Livada de vişini, pe fond de aşteptare a rezultatelor de la licitaţie, unde se joacă soarta proprietăţii, Liubov Andreevna, cu toate că admite explicit incongruenţa deciziei, organizează un bal. Un bal ce reuneşte invitaţi mediocri, o copie derizorie a petrecerilor de altădată, strălucite şi exaltate, un bal nu cu invitaţi de seamă, ci doar cu funcţionari de poştă. Un bal nepotrivit! Dar un bal necesar pentru a tempera neliniştea şi a diminua angoasa. Regizorii îl pun în scenă cînd grotesc sau ludic, cînd profund melancolic – acesta-i testul prin petrecere. Peter Brook, cel dintîi, va acorda însă balului statutul unei manifestări extreme, excesive, refractară la orice fel de cenzură, o formă de uitare. El se inspira astfel din Decameronul lui Boccaccio şi motivul care l-a impus: sărbătoare pe timp de ciumă! Speriaţi, tinerii părăsesc oraşul şi, în afara lui, se dedau fără rezerve plăcerilor de tot soiul: erotice, culinare, intelectuale. Cînd sfîrşitul e iminent şi teama extremă, măcar să profităm de ultimele clipe. Iată simptomul securizant al unei comunităţi înfricoşate. Petrecerea, de la Decameronul la Livada, e o petrecere socială, amnezică, o terapie antidepresivă.

Aceste amintiri de lectură adolescentină şi de teatru recent s-au reactivat vizitînd expoziţia ce suscită cozi şi îmbulzeli la Musée du Petit Palais: „Parisul 1900, oraş spectacol“. În timp ce, vizavi, la Grand Palais, cîţiva vizitatori optează pentru modernitatea spiritualităţii de bazar al reputatului cuplu rus Kabakov, „Parisul 1900“ atrage zeci de curioşi ce vor să redescopere memoria oraşului mitic la ora sa de glorie. Mă integrez lor, mă pierd printre ei şi vagabondez de la o sală la alta. Progresiv, descopăr locurile privilegiate şi conduitele sociale care, reunite, au fondat mitologia Parisului modern. 1900 e anul împlinirii sale. Graţie reînnoirii radicale a teritoriului urban, efectuată cu succes de baronul Haussmann, a multiplicării divertismentelor şi locurilor de socialitate, de la săli de spectacole la cafenele, graţie libertăţii erotice ce se exersează la toate etajele sociale, de la „fotoliul de voluptate“ al prinţului De Galles, la bordelele diseminate în toate cartierele capitalei. Se impune astfel domnia nopţii festive, avînd ca protagonistă „parizianca“, al cărei mit de femeie elegantăşi dezinvoltă, spiritualăşi insesizabilă, expoziţia îl reconstituie subtil. Pe scurt – „oraşul spectacol“ se expune, se consumă, refuză interzisurile şi cultivă plăcerile. Plăcerea – o vocaţie franceză!

De la mitul iniţial – acela al „oraşului lumină“ – se trece la acela al „oraşului spectacol“. Şi expoziţia, fără a o afirma explicit, descoperă astfel, în Parisul anului 1900, un preludiu a ceea ce, mai tîrziu, Guy Debord va numi „societatea spectacolului“. Totuşi, în ciuda absenţei de comentarii, prin evidenţa titlului, înrudirea se afirmă: ciclul „societăţii spectacol“ atunci începe! Mă întreb, în singurătatea mea de vizitator, care-i diferenţa între vechiul motiv shakespearian al „lumii ca teatru“ şi cel recent al „societăţii spectacol“? Cel dintîi desemnează o condiţie – aceea a omului care-şi joacă rolul pe scena vieţii, cel de-al doilea vorbeşte despre o iluzie – aceea a omului care se alienează prin distracţii. Primul atestă puterile teatrului, celălalt confirmă mirajele spectacolului. La Shakespeare – o ordine se instituie, la Paris – o excitaţie se cultivă. Spectacolul e forma light a teatrului.

„Parisul 1900“ – privesc această multiplicare excitată de jocuri urbane, această inflaţie de satisfacţii, această vanitate socială generalizată. În 1900, Parisul se dedică unui brusc delir festiv. Însă, brusc, am revelaţia că tot acest fast, legat de enorma „Expoziţie universală“ organizată la Paris şi de debutul unui nou secol „modern“, a fost „marea iluzie“. Astfel, nu un secol începea, ci cel vechi, strălucit şi delirant, se încheia. Parisul nu o ştia. Sfîrşitul nu-i era departe.

Recent – asociaţia de idei e flagrantă –, vedeam la Viena o serie de expoziţii consacrate, şi ele, aceluiaşi pasaj festiv în noul secol. Valsuri şi chefuri, plimbări licite şi iubiri ilicite, „confuzie a sentimentelor“ şi „febră a corpurilor“. Viena, ca şi Parisul, îşi exaspera repertoriul plăcerilor şi-şi etala seducţia „spectaculară“. Însă, subteran, azi o ştim, căderea se pregătea. Sărbătoarea îi rezista, o întîrzia, graţie unui fel de inconştient colectiv. Exacerbată, ea ne apare azi ca o funestă perspectivă. Imperiul habsburgic, zece ani mai tîrziu, se prăbuşeşte. De fapt, atunci începe secolul. Sărbătorile n-au fost decît spasmuri fin de siècle.

În duminica vizitei la Petit Palais, am înţeles înrudirea între „sărbătoarea pe timp de ciumă“ şi „sărbătoarea ca anunţ al ciumei“. Tragedia nu s-a declanşat, dar un presentiment tragic îşi găseşte remediul în fastul sărbătorilor ce preced catastrofa. Un efort nemăsurat e consacrat întîrzierii ei – dansînd uităm, îşi spun parizienii şi vienezii. Petrecere pe marginea prăpastiei. Un ultim exces, un adio adresat fericirii a cărei dispariţie cele două oraşe o intuiesc. Testament involuntar.

După 1900, Parisul ca mit încetează să fie francez. Străinii care sosesc sînt cei ce-l salveazăşi continuă să-l cultive. Parisul îşi pierde resursele de creaţie, impresionismul s-a epuizat, naturalismul s-a degradat, şi se reduce la a fi doar teritoriu de recepţie a marilor aventuri ce-şi au ca protagonişti pe Diaghilev şi „baletele ruse“, pe Picasso şi Brâncuşi, pe Modigliani şi Apollinaire... singurii supravieţuitori francezi, Proust şi Matisse! Oraşul spectacol îşi pierde aura. În Europa, „luminile“ se sting, şi Parisul, ca Viena, uită sărbătorile care le-au precedat sfîrşitul. După Primul Război Mondial, pe vechiul continent, „spectacolul“ îşi va găsi un înlocuitor în „tragedie“ şi, de aceea, în 1920, Berlinul expresionist, „oraş al durerii“, va înlocui vechile capitale ale „plăcerii“. „Spectacolul“ va traversa Oceanul pentru a deveni american. Va trebui să vină un american, Hemingway, pentru a adresa un epilog: „Parisul e o sărbătoare“, scrie el, străinul.

Cu „Parisul 1900“ se încheie ultimul secol francez şi declinul debutează. Privindu-i sărbătorile excitate, regăsite acum la Petit Palais, mă gîndesc la el ca la o „livadă de vişini“ a Europei.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Scrisoarea unui diplomat rus aflat în exil: „Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război”
„Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război. Acum, tot ce contează este ca partea corectă să câștige”, a scris fostul diplomat rus Boris Bondarev.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.