„Parisul 1900“ – sau sărbătoarea ca simptom al sfîrşitului

În Livada de vişini, pe fond de aşteptare a rezultatelor de la licitaţie, unde se joacă soarta proprietăţii, Liubov Andreevna, cu toate că admite explicit incongruenţa deciziei, organizează un bal. Un bal ce reuneşte invitaţi mediocri, o copie derizorie a petrecerilor de altădată, strălucite şi exaltate, un bal nu cu invitaţi de seamă, ci doar cu funcţionari de poştă. Un bal nepotrivit! Dar un bal necesar pentru a tempera neliniştea şi a diminua angoasa. Regizorii îl pun în scenă cînd grotesc sau ludic, cînd profund melancolic – acesta-i testul prin petrecere. Peter Brook, cel dintîi, va acorda însă balului statutul unei manifestări extreme, excesive, refractară la orice fel de cenzură, o formă de uitare. El se inspira astfel din Decameronul lui Boccaccio şi motivul care l-a impus: sărbătoare pe timp de ciumă! Speriaţi, tinerii părăsesc oraşul şi, în afara lui, se dedau fără rezerve plăcerilor de tot soiul: erotice, culinare, intelectuale. Cînd sfîrşitul e iminent şi teama extremă, măcar să profităm de ultimele clipe. Iată simptomul securizant al unei comunităţi înfricoşate. Petrecerea, de la Decameronul la Livada, e o petrecere socială, amnezică, o terapie antidepresivă.

Aceste amintiri de lectură adolescentină şi de teatru recent s-au reactivat vizitînd expoziţia ce suscită cozi şi îmbulzeli la Musée du Petit Palais: „Parisul 1900, oraş spectacol“. În timp ce, vizavi, la Grand Palais, cîţiva vizitatori optează pentru modernitatea spiritualităţii de bazar al reputatului cuplu rus Kabakov, „Parisul 1900“ atrage zeci de curioşi ce vor să redescopere memoria oraşului mitic la ora sa de glorie. Mă integrez lor, mă pierd printre ei şi vagabondez de la o sală la alta. Progresiv, descopăr locurile privilegiate şi conduitele sociale care, reunite, au fondat mitologia Parisului modern. 1900 e anul împlinirii sale. Graţie reînnoirii radicale a teritoriului urban, efectuată cu succes de baronul Haussmann, a multiplicării divertismentelor şi locurilor de socialitate, de la săli de spectacole la cafenele, graţie libertăţii erotice ce se exersează la toate etajele sociale, de la „fotoliul de voluptate“ al prinţului De Galles, la bordelele diseminate în toate cartierele capitalei. Se impune astfel domnia nopţii festive, avînd ca protagonistă „parizianca“, al cărei mit de femeie elegantăşi dezinvoltă, spiritualăşi insesizabilă, expoziţia îl reconstituie subtil. Pe scurt – „oraşul spectacol“ se expune, se consumă, refuză interzisurile şi cultivă plăcerile. Plăcerea – o vocaţie franceză!

De la mitul iniţial – acela al „oraşului lumină“ – se trece la acela al „oraşului spectacol“. Şi expoziţia, fără a o afirma explicit, descoperă astfel, în Parisul anului 1900, un preludiu a ceea ce, mai tîrziu, Guy Debord va numi „societatea spectacolului“. Totuşi, în ciuda absenţei de comentarii, prin evidenţa titlului, înrudirea se afirmă: ciclul „societăţii spectacol“ atunci începe! Mă întreb, în singurătatea mea de vizitator, care-i diferenţa între vechiul motiv shakespearian al „lumii ca teatru“ şi cel recent al „societăţii spectacol“? Cel dintîi desemnează o condiţie – aceea a omului care-şi joacă rolul pe scena vieţii, cel de-al doilea vorbeşte despre o iluzie – aceea a omului care se alienează prin distracţii. Primul atestă puterile teatrului, celălalt confirmă mirajele spectacolului. La Shakespeare – o ordine se instituie, la Paris – o excitaţie se cultivă. Spectacolul e forma light a teatrului.

„Parisul 1900“ – privesc această multiplicare excitată de jocuri urbane, această inflaţie de satisfacţii, această vanitate socială generalizată. În 1900, Parisul se dedică unui brusc delir festiv. Însă, brusc, am revelaţia că tot acest fast, legat de enorma „Expoziţie universală“ organizată la Paris şi de debutul unui nou secol „modern“, a fost „marea iluzie“. Astfel, nu un secol începea, ci cel vechi, strălucit şi delirant, se încheia. Parisul nu o ştia. Sfîrşitul nu-i era departe.

Recent – asociaţia de idei e flagrantă –, vedeam la Viena o serie de expoziţii consacrate, şi ele, aceluiaşi pasaj festiv în noul secol. Valsuri şi chefuri, plimbări licite şi iubiri ilicite, „confuzie a sentimentelor“ şi „febră a corpurilor“. Viena, ca şi Parisul, îşi exaspera repertoriul plăcerilor şi-şi etala seducţia „spectaculară“. Însă, subteran, azi o ştim, căderea se pregătea. Sărbătoarea îi rezista, o întîrzia, graţie unui fel de inconştient colectiv. Exacerbată, ea ne apare azi ca o funestă perspectivă. Imperiul habsburgic, zece ani mai tîrziu, se prăbuşeşte. De fapt, atunci începe secolul. Sărbătorile n-au fost decît spasmuri fin de siècle.

În duminica vizitei la Petit Palais, am înţeles înrudirea între „sărbătoarea pe timp de ciumă“ şi „sărbătoarea ca anunţ al ciumei“. Tragedia nu s-a declanşat, dar un presentiment tragic îşi găseşte remediul în fastul sărbătorilor ce preced catastrofa. Un efort nemăsurat e consacrat întîrzierii ei – dansînd uităm, îşi spun parizienii şi vienezii. Petrecere pe marginea prăpastiei. Un ultim exces, un adio adresat fericirii a cărei dispariţie cele două oraşe o intuiesc. Testament involuntar.

După 1900, Parisul ca mit încetează să fie francez. Străinii care sosesc sînt cei ce-l salveazăşi continuă să-l cultive. Parisul îşi pierde resursele de creaţie, impresionismul s-a epuizat, naturalismul s-a degradat, şi se reduce la a fi doar teritoriu de recepţie a marilor aventuri ce-şi au ca protagonişti pe Diaghilev şi „baletele ruse“, pe Picasso şi Brâncuşi, pe Modigliani şi Apollinaire... singurii supravieţuitori francezi, Proust şi Matisse! Oraşul spectacol îşi pierde aura. În Europa, „luminile“ se sting, şi Parisul, ca Viena, uită sărbătorile care le-au precedat sfîrşitul. După Primul Război Mondial, pe vechiul continent, „spectacolul“ îşi va găsi un înlocuitor în „tragedie“ şi, de aceea, în 1920, Berlinul expresionist, „oraş al durerii“, va înlocui vechile capitale ale „plăcerii“. „Spectacolul“ va traversa Oceanul pentru a deveni american. Va trebui să vină un american, Hemingway, pentru a adresa un epilog: „Parisul e o sărbătoare“, scrie el, străinul.

Cu „Parisul 1900“ se încheie ultimul secol francez şi declinul debutează. Privindu-i sărbătorile excitate, regăsite acum la Petit Palais, mă gîndesc la el ca la o „livadă de vişini“ a Europei.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).